Problema spinoasă a vizelor

Mare victorie a diplomaţiei româneşti, demersuri titanice încununate de succes ale politicii noastre înalte! Canada relaxează regimul vizelor pentru români. Nu, Canada nu suprimă vizele. Le va acorda mai uşor... De fapt intenţionează să le scoată, treptat. Dar e şi ăsta un pas.

În primă faza, vor putea călători fără viza cetăţenii români care au beneficiat de acordarea unei vize canadiene în ultimii zece ani şi cei care se află în posesia unei vize valide pentru Statele Unite. Probabil că în a două faza vor călători liber în Canada cei care sînt deja cetăţeni canadieni, cei care deţin un al doilea paşaport, de preferinţă britanic, şi cei care execută o pedeapsă de detenţie pe viaţă într-un penitenciar vietnamez. A treia faza îi va cuprinde şi pe românii morţi şi înmormîntaţi pe teritoriul canadian, pe cei care vor putea prezenta un trillion de dolari canadieni în numerar funcţionarilor vamali (situaţie în care suma respectivă va fi confiscată şi deţinătorul arestat) şi pe cei care îşi iau angajamentul de a nu călători în fapt niciodată în Canada.

Măsura este adresată exclusiv turiştilor şi nu celor care doresc să lucreze sau să studieze acolo.

Am cunoscut mulţi români care sunt sau au fost în Canada - un arhitect din Regina, Saskatchewan, un inginer aeronautic în Montreal, o doctoriţă în Quebec, un IT-ist în Toronto, l-am cunoscut pînă şi pe fostul Consul general al României la Vancouver. Am cunoscut o poetă care merge frecvent la diverse şezători în Columbia Britanică, un realizator tv de la postul naţional care face reportaje prin diaspora, sportivi care şi-au plimbat muşchii şi abilităţile în căutare de medalii, oameni care merg în vizită la rude sau la prieteni, o întreagă faună, dar turişti care să meargă în Canada n-am cunoscut. Or fi, nu-i cunosc eu.

Poate sînt oameni îndrăgostiţi de vilegiatură pe banchizele nordice, poate că vor unii musai să fotografieze arţarii sau să mîngîie cariboii în habitatul lor natural, să arunce monezi în cascada Niagara sau să-şi ia canadiană nouă de la mama ei. Eu nu i-am cunoscut. Dacă ei există, date fiind distanţa şi durata zborului, probabil că nu se hotărăsc de azi pe mîine. Şi au timp să aplice la viza la secţia consulară.

În primăvara anului 2009, pe cînd făceam producţie muzicală şi organizam concerte de muzică alternativă, am stipendiat deplasarea unei trupe rock în America de Nord. Prima şi ultima trupă de rock alternativ din România, primul grup "mic", de nişă, care a efectuat un turneu de asemenea anvergură. Artiştii au participat la Canadian Music Week, fiind invitaţi de organizatori prin relaţia lor directă, au concertat la Old Miami în Detroit, apoi au străbătut Statele Unite pentru a cînta în Texas la alt festival, reputatul SXSW. Şi au revenit, pe alt traseu, în Canada, de unde s-au repatriat.

La plecare, a apărut problema tehnică a vizelor. Solista era cetăţean britanic, aşa că n-avea nevoie de nici un fel de permisiune de călătorie din partea Statului Canadian. Ceilalţi trei membri ai formaţiei - români get-beget, tineri, apţi de muncă, doi dintre ei necăsătoriţi şi fără copii, cum era mai rău. Vizele solicitate erau turistice, însă călătoria nu era în scopuri turistice. Muzicienii se deplasau în Canada şi SUA ca să presteze o activitate remunerată printr-un contract individual de către organizatori locali, care însă nu le asigurau transportul şi subzistenţă. Grupul era sponsorizat de o casă de producţie, o societate comercială românească, cu care aveau un contract colectiv. M-am temut de eventuale probleme în acordarea vizelor. Am greşit.

Unul din membrii trupei s-a deplasat la misiunea canadiană pentru a solicita informaţii. Călătorii au completat formularul de aplicaţie. Mie, ca sponsor, mi s-a cerut o copie a contractului casei cu grupul, dovadă că am achitat biletele de avion, o declaraţie că am înmînat şefului delegaţiei suma de bani necesară cazării, transportului terestru, meselor şi unor oarecari evenimente neprevăzute. Paşapoarte, asigurări de călătorie - asta a fost treaba concertanţilor. A urmat o a doua deplasare la sediul secţiei consulare, s-au emis vizele, scurt, elegant, eficient. La americani a fost cam la fel din cîte îmi amintesc, parcă a fost mai stufoasă corespondenţa cu texanii care trimiseseră invitaţia. Pretenţiile n-au fost exagerate.

Cît de greu poate fi pentru un turist român de bună credinţă să obţină o viza canadiană?

Am călătorit mult cu viză, am călătorit mult fără viză.

Nu m-a deranjat să aplic, să explic, să aştept un timp rezonabil. La americani n-am fost şi nici nu merg, e singura ambasadă cu liste de aşteptare, cu călcat în picioare cîteodată, cu amprentare şi alte nebunii, am înţeles. Dar, oricum, n-o să zbor niciodată atîta distanţă într-un avion în care nu se fumează ca să vizitez o ţară nefumătoare. Dacă americanii vor să mă vadă, să vină ei la mine!

Cînd s-au desfiinţat vizele italiene, în 2002, am avut neplăcerea de a călători la Torino. Funcţionarii de pe modestul aeroport piemontez m-au întors pe toate părţile, mi-au răscolit în bagaj, au vrut să vadă şi să numere banii pe care-i aveam asupra mea, au verificat rezervarea la hotel, au sunat la redacţia La Stampa să se asigure că ei chiar aveau treaba cu mine, m-au descusut că ce şi cum. Eram pasager business class pe Swiss Air, veneam de la Zurich, paşaportul meu era plin de vize exotice oficiale, locuiam la Hotel Victoria, eram bine îmbrăcat, nu prea aveam faţă de emigrant clandestin. Dar tocmai se deschisese graniţa şi ploua cu români la Torino.

În arie se aflau cam 100.000 de români în acel moment. Jumătate veniseră vreme de un deceniu, în era vizelor, cu aplicaţii formale, cu demersuri legale, locuiau licit, aveau drept de muncă dobîndit, plăteau taxe, nu supăraseră pe nimeni. Jumătate sosiseră în cîteva luni. De ce atîta buluc? Pentru că se acreditase ideea că nu mai trebuie să respecţi nici o normă, că poţi transhuma necondiţionat!

Unii au fost întorşi de la frontieră, cu precădere cei care călătoriseră cu autobuzul. Nimeni nu i-a crezut că sînt turişti care au făcut două zile şi jumătate cu o rablă de autocar, însoţiţi de trei geamantane, ca să petreacă cinci zile de neuitat în Italia. Aveau toţi fix suma minimă cerută legal, 500 euro, echivalentul necesar pentru cinci zile, conform condiţiei Statului Italian.

Citesc un titlu de presă: "Dezastru pentru românii din Anglia în urma Brexit!".

De ce "dezastru"?!?

Adică pe ăia care au un contract de muncă, permis de şedere, domiciliu, plătesc taxe şi respectă regulile îi va repatria cineva abuziv?

De ce vor românii să călătorească fără viză, turistic? Sînt prea comozi sau prea demni ca să completeze un amărît de formular şi să se întreţină un sfert de oră cu un funcţionar consular?

Sau poate cumva renunţarea la viză nu atrage turiştii, ci pe nişte cetăţeni în căutare de căpătuială mai mult sau mai puţin licita, morală şi corectă?

Parcă văd dialogurile de vilegiatură ale conaţionalilor sau relative la aceştia: "-Cine-ţi sapă grădina, Giovanni? - Nişte turişti români!" sau "-Am vizitat Coasta de Azur! -Şi ce-ai văzut? O bucătărie şi nişte pamperşi de babă!" sau "- Nu e şperaclu, domnule poliţist, aşa sînt cheile la Sheraton!" sau "-Am vrut să babardesc o turistă româncă dar 80 de euro e prea mult!"...

Să vedem dacă am înţeles bine. Adică, Statul Român face un lobby dificil, costisitor şi, pe alocuri, umilitor, pentru eliminarea oricăror restricţii de călătorie. De renunţarea la viză nu beneficiază deloc nici un cetăţean normal, ci doar "clandestinii", care comit fapte ce dăunează serios imaginii naţionale, aceasta conducînd la persecuţii nedrepte împotriva întregii populaţii a României. Deci statul cheltuieşte timp şi resurse ca să ne strice imaginea şi să ne umbrească bucuria de a călători prin lume în scopuri turistice. Bun, atunci banii, timpul şi munca n-au fost risipite în zadar, pentru că scopul a fost întotdeauna atins...

Ce e interesant e că ne luptăm din răsputeri să nu mai fim cetăţeni de mîna a doua, dar tocmai fluxul de popor trimis fără discernămînt în lumea civilizată ne discreditează, ne maculează imaginea. Am intrat în Uniunea Europeană, ne-am prefăcut şi noi şi ei că în mod procedural, am intrat în NATO, ne prefacem şi noi şi ei că sîntem în standard, ne ridică din vize, ne minţim unii pe alţii că viza era un exces, o discriminare, un element superfluu de precauţie de care nu era nevoie. Sîntem unde am vrut, dar nu cum am vrut. Poţi reuşi cu scandal să obţii o masă într-un restaurant aristocratic, tu fiind în şlapi, maieu şi spurcat la gură, dar nu-l poţi obliga pe şeful de sală să se bucure că te vede şi nici nu-l poţi împiedica pe ospătar să-ţi scuipe în ciorbă.