RĂSCRUCEA Câteva repere creştine

Creştinătatea numără aproximativ 2,2 miliarde de aderenţi, aproape o treime din populaţia globului, fiind cea mai largă comunitate religioasă din lume.

O proporţie de 37,5% din totalul creştinilor se află în Americi (11,4% în SUA), 25,7% în Europa, 22,5% în Africa, 13,1% în Asia, 1,2% în Oceania şi 0,9% în Estul Mijlociu, astfel că peste 37% dintre creştinii planetei sunt localizaţi în cele două epicentre ale cutremurului financiar actual - Europa şi SUA -, unde sunt şi majoritari, în totalul populaţiei (o observaţie care permite afirmaţia că finanţele majoritar creştine sunt subiectul principal al crizei).

Biserica Ortodoxă Răsăriteană numără aproximativ 300 de milioane de creştini, iar Biserica Roma­no-catolică aproximativ 1,2 miliarde.

Cele două documente reproduse în ziarul BURSA de astăzi - Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Greciei şi Nota Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace al Vaticanului, corespunzătoare ortodoxiei, respectiv catolicismului - sunt despărţite în timp de zece luni, dar şi de viziuni opuse în puncte esenţiale, deşi, adesea, formulează argumente similare, relativ la importanţa vieţii duhovniceşti/spirituale.

Răscrucea dintre cele două viziuni este marcată de ruptură în opţiunile pentru soluţionarea crizei.

Sfântul Sinod al Bisericii Greciei recomandă "asceza", înţeleasă "nu ca privare de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens", îndemnând: "Cu acest duh, adunaţi-vă în jurul marii noastre familii, Biserica, scoţând la iveală greşelile noastre, căutând sensul vieţii în dragoste, vom ieşi din acest ceas greu".

Vaticanul propune, însă, edificarea unei Autorităţi mondiale, care să acţioneze pe principiul subsidiarităţii: "Conform logicii subsidiarităţii, Autoritatea superioară îţi oferă subsidiumul, adică ajutorul, doar atunci când actorii inviduali, sociali sau financiari sunt în mod intrinsec deficitari din punctul de vedere al capacităţii, sau nu pot reuşi prin sine să facă, ceea ce le este cerut".

Dacă Enciclica ortodoxă nu ar fi fost formulată cu zece luni mai înaintea Notei Vaticanului, atunci am fi putut crede că Biserica Greciei va fi reacţionat exact la această soluţie avansată de catolicism, atunci când avertizează "Aduceţi-vă aminte că pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, este o criză care urmăreşte controlul mondial de către puteri care nu sunt iubitoare de oameni" şi când formulează "Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri".

Dar, desigur, aceasta nu este nicidecum vreo "miraculoasă premoniţie", ci îşi are originea în divergenţele doctrinare principale dintre cele două Biserici creştine, cu sorgintea în Schisma de la anul 1054.

Aplatizând într-o extrem (aş zice, impardonabil) de sumară menţiune a principiilor teologice care au condus la Schismă, să spunem, totuşi, că, din perspectivă ortodoxă, susţinătorii celei care poartă acum numele de "Biserica Roma­no-Catolică", au modificat Crezul creştin iniţial, într-un sens despre care s-a spus că ar ierarhiza Trinitatea Sfântă, alterându-i omogenitatea şi eternitatea, modificare respinsă de ortodoxie, în asemenea măsură, încât, în unele cazuri, a renunţat să-şi mai expună denumirea completă de "Biserică Ortodoxă Catolică", pentru ca să nu prilejuiască confuzii ("catolic", prin etimologie greacă, înseamnă "universal"). În timp ce, din perspectivă catolică, Schisma nu este decât un act de sectarism de care se fac vinovaţi numai grecii, îndeosebi cei doi Patriarhi Fotie şi Mihail.

Biserica Ortodoxă afirmă că este condusă de Iisus Hristos, căuia îi este "corp", astfel că respinge ierarhizarea în "corpul" lui Dumnezeu şi adoptă deciziile supreme, de natură spirituală, prin consens preoţesc, conducând la respectul pentru autonomia parohială.

Prin opoziţie, Biserica Catolică adoptă decizii, la vârf, obligatorii (nu doar admnistrativ) pentru întreaga ierarhie bisericească.

Cele două forme de organizare îşi regăsesc reflexul în viziunile din textele publicate aici, viziuni oferite să ghideze paşii omului, la o răscruce, care nu este doar a vieţii economice, cum amândouă Bisericile o ştiu foarte bine, ci coincide cu o perioadă (fără alt precedent decât primele secole ale creştinismului timpuriu, din primul mileniu), în care Dogma religioasă suportă ceea ce îi este incompatibil - controversa adâncă, luarea în discuţie publică, dar, mai ales, luarea în discuţie de către chiar feţele bisericeşti din cea mai înaltă ierarhie.

Însuşi numele lui Hristos, Cris­tos, Christos (sau, chiar, Crestos, al excomunicatului episcop de Roma, Marcion, care a susţinut, în secolele timpurii că Dumnezeul Facerii, din Vechiul Testament, este altul decât, Dumnezeul Milei, din Noul Testament) se discută, atribuindu-li-se patru semnificaţii diferite, care aduc atingere caracterului de universalitate a Mântuirii; dar se discută dacă avea sau nu Crucea patru braţe, dacă Iisus a murit răstignit în cuie sau doar "spânzurat pe lemn", ba chiar dacă a murit la 33 de ani (sau la 50), sau dacă, de fapt a fost răstignit altcineva, iar Iisus a asistat deoparte şi eventual, dacă a murit la vârsta de peste 70 de ani, în rezistenţa zelotă de la Massada şi eventual a lăsat un jurnal scris de mâna lui, care, eventual, s-a păstrat şi care există, aşteptându-şi momentul potrivit să fie scos la lumină şi dacă a avut un fiu cu Maria Magdalena şi dacă Iuda l-a trădat sau nu, dimpotrivă, i-a fost cel mai apropiat, "trădându-l" în conformitate cu ceea ce însuşi Iisus i-ar fi cerut şi eventual Iuda a lăsat o Evanghelie, cum şi Marcu a mai lăsat o Evanghelie, numită "secretă" (destinată unor cercuri creştine, eventual, iniţiate), pe lângă cea sinoptică, eventual zisă "prescurtată" şi aceasta nu-i decât o listă absolut întâmplătoare şi in­completă a subiectelor care sunt, din nou, controversate în ultimul deceniu.

Un deceniu care a culminat cu expunerea, la New York, în februarie 2007 (în preajma Paştelui coincident ortodox şi catolic), a pretinselor oseminte ale lui Iisus şi ale membrilor familiei sale, un eveniment difuzat de Discovery Channel, inflamând controversele din jurul Învierii - cheia de boltă a creştinismului (căruia îi este refuzată unica probă materială a existenţei lui Iisus, Giulgiul din Torino, declarat drept un fals al secolului al XV-lea), după cum Iisus însuşi este contestat şi numit drept "uzurpator" al lui Ioan Botezătorul (un caz îmbunătăţit faţă de demonstraţiile atee că Iisus Christos nici n-ar fi existat, vreodată).

Sunt acestea rodul căutării adevărului, sau (neexclusiv) sunt atacuri la adresa Bisericilor creştine, la adresa religiei creştine, sau (mai ales) la adresa credinţei creştine?

Sunt acestea atacuri concertate într-un plan?

Şi dacă sunt concertate, atunci, eventual, sunt ele concertate cu actuala criză financiară mondială?

Sunt ambele crize - cea financiară şi cea creştină - curgătoare dintr-un program ascuns?

Coincidenţele favorizează astfel de suspiciuni, iar Bisericile nu ne limpezesc în aceste nedumeriri, ba chiar menţin caracterul "eventual" al scenariilor de "artificiu", ele însele atacându-se reciproc (să menţionăm că, anul acesta, în publicaţia italiană "La Stampa", la rubrica "Vatican insider", au apărut repetate articole pe subiectul exonerării de taxe a Bisericii Ortodoxe a Greciei, sugerându-i-se imoralitatea).

Probabil că ar fi spectaculos un răspuns, prin care să putem arăta cu degetul spre o anume organizaţie şi/sau către un program concret de subminare a lumii noastre, dar, oricum, răspunsul acesta nu ar constitui rezolvarea nici a crizei spirituale şi nici a crizei financiare, în care nu ne aflăm în închipuire, ci în realitate.

Probabil că soluţia crizei stă în aspiraţia realizării "binelui universal", cum susţine Vaticanul, sprijinindu-ne între noi şi în noi înşine, "animaţi de duh", cum susţine Biserica Ortodoxă.

Adică, aşa cum BURSA constata la începutul acestui grupaj, lumea se schimbă şi suntem generaţia privilegiată care produce schimbarea.

Fie ca ea să se petreacă în cordialitate!