Răvaşul englezesc

Părăsind intempestiv reuniunea de la Bruxelles a celor 27 de şefi de state şi guverne ale ţărilor UE, primul-ministru britanic David Cameron i-a lăsat preşedintelui francez Nicolas Sarkozy un răvaş ascuns într-o sticlă de şampanie:

"Cher Nicolas,

Je suis venue te dire que je ne reste pas, que je ne reviendrai pas... Par dela les remords et les regrets, essaie de me pardonner de ne pas pouvoir etre celle que tu souhaitais.

La Grande Bretagne, 9 decembre 2011"

....

"Dragă Nicolas,

Am venit să-ţi spun că nu rămân şi nici nu voi reveni... Dincolo de remuşcări şi de regrete, încearcă să mă ierţi că nu pot fi cea pe care ţi-o doreai.

Marea Britanie, 9 decembrie 2011"

.....

În dimineaţa zilei sus-amintite, cei 26 de corifei europeni rămaşi au citit acest mesaj printre picăturile amare de şampanie trezită. Amestecul de dragoste şi teamă ce se degaja din epistola britanică a fost ignorat cu bună ştiinţă pentru a nu periclita euforia desuetă a "reîntregirii familiei europene". Reconcilierea era atât de importantă încât nimeni nu avea chef să rememoreze episoadele năbădăioasei poveşti de dragoste europene şi cu atât mai puţin să încerce să descifreze avatarurile unei legături imposibile, bazate pe tot felul de interese meschine şi mercantile, dar niciodată pe încredere şi respect.

Partea I. Logodna

Povestea de dragoste înfiripată cu ani în urmă se consfinţea pe 7 februarie 1992, la Maastricht, prin semnarea Tratatului Uniunii Economice, Politice şi Monetare Europene.

În 1992 piaţa monetară era în fierbere. Germanii ţineau dobânzile foarte sus pentru a-şi sprijini moneda după unificarea 1-1 cu marca est-germană, într-un pariu al cancelarului Kohl considerat de toţi economiştii vremii un pariu sinucigaş. Regulile după care se făceau schimburile valutare în Europa constituiau aşa-numitul Şarpe Monetar sau ERM (European Exchange Rate Mechanism). Şarpele Monetar presupunea un schimb valutar stabil între orice monedă a Comunităţii Europene şi ECU (strămoşul monedei euro), cu o limitată posibilitate de oscilaţie de +/- 2.25%. Chiar şi atunci lira italiană putea oscila mai mult decât celelalte monede, şi anume cu +/- 6%. În cazul în care aceste limite erau atinse, guvernul ţării neascultătoare trebuia să intervină cumpărând moneda proprie sau ridicând rata dobânzii de referinţă. Dacă nici atunci nu se reuşea reintrarea între limitele fixate de Şarpele Monetar, guvernul era obligat să devalorizeze moneda naţională cu încă un prag, deci cu încă 4.5%, respectiv cu 12% în cazul Italiei.

Pe 16 septembrie 1992, zi cunoscută ca Black Wednesday, guvernul britanic condus de John Major cedează în faţa speculatorilor după mai mult de cinci luni de luptă, ieşind din Şarpele Monetar şi lăsând sterlina să cadă liber. În acel moment dobânzile pe sterlină atinseseră pragul inimaginabil de 15% şi Marea Britanie intră într-o profundă recesiune. Se pare că, în războiul de susţinere a sterlinei, BOE (Banca Angliei) a ars peste 27 de miliarde. Iniţial britanicii refuzaseră să adere la acest sistem dar în 1990, împinşi de la spate de acelaşi John Major, pe atunci ministru de finanţe în guvernul Thatcher, s-au lăsat hipnotizaţi de cobra europeană.

Tot în septembrie 1992, ca urmare a atacurilor speculative, lira italiană se devalorizează de la 750 Lit/DM la 1000 Lit/DM în mai puţin de o lună. Banca d'Italia luptă mult mai dârz decât britanicii şi împrumută masiv, peste 48 mld DM, pentru a cumpăra lire şi a menţine cursul. Din păcate pierde şi ea războiul, iar guvernul italian se trezeşte cu o datorie enormă în mărci, la dobânzi uriaşe, faţă de statul german. Poate şi datorită acestui împrumut Helmuth Kohl câştigă pariul unificării monetare cu marca est-germană fără a crea inflaţia ce părea la un moment dat inevitabilă.

Din speculaţiile anului 1992 George Soros iese învingător atât contra sterlinei cât şi contra lirei italiene, victorie care îi aduce consacrarea în rândul speculatorilor financiari. Soros câştigă peste 1 miliard din lupta cu sterlina şi e nevoit să facă faţă unui proces în Italia, care însă nu face decât să-i sporească prestigiul.

Cele doua crize duc la moartea Şarpelui Monetar. Deşi intrate în recesiune, atât Marea Britanie cât şi Italia reuşesc să se refacă spectaculos. Devalorizarea monedei naţionale devine o practică obişnuită în ţări precum Portugalia, Grecia sau Spania pentru a acoperi decalajul de competitivitate şi productivitate faţă de Germania. După introducerea monedei euro, "umplerea" acestui decalaj în faţa Germaniei începe să se realizeze printr-o serie de facilităţi şi avantaje fiscale menite să înlocuiască mecanismul devalorizării monedei naţionale, dar care conduc la îndatorarea enormă a ţărilor din sud. Celebrii PIIGS se abat curând de la regulile Tratatului, depăşind copios nivelul maxim de îndatorare de 60% din PIB şi înregistrând în mod regulat deficite de peste 3%. Astfel, angajamentul prenupţial de la Maastricht a fost călcat în picioare; tinerii doreau să crească şi să prospere pe datorie şi nu le mai păsa cum se va împărţi averea europeană pentru că o făcuseră deja praf. În plus, având o monedă unică în aceleaşi condiţii de dobânzi ca şi părinţii din nord, puteau beneficia până la adânci bătrâneţe de cauţiunea "înţelepţilor" de la Maastricht.

Reîntregirea familiei europene de la Bruxelles nu e altceva decât întoarcerea fiilor risipitori ai Europei în braţele părinţilor inconştienţi care le-au dăruit la majorat, ca primă maşină, câte un Ferrari. Copiii nu aveau ce să-şi dorească mai mult. Întâmpinarea fiului risipitor neînsoţită de toleranţă, solidaritate şi iertare e doar o telenovelă ieftină şi va lăsa sechele dureroase.

Logodna oficiată la Maastricht în 1992 şi iesirea de sub semnul Şarpelui ascund însă şi alte poveşti mai întunecate.

În acelaşi an, două bănci britanice erau considerate marii speculatori ai pieţei Forex: Prima dintre ele, Barings, supranumită şi banca reginei pentru că depozita activele coroanei, dă faliment în 1995 din cauza scandalului provocat de tranzacţiile frauduloase ale lui Nick Leeson la Singapore pe contractele futures pe indicele japonez NIKKEI; banca e cumpărată de olandezii de la ING pe o liră simbolică. Cea de-a doua, S.G. Warburg, fondată de familia germană Warburg la Londra în 1946 şi având sediul central la Hamburg, este vândută tot în 1995 către Swiss Bank Corporation, actualul UBS. Există o legendă, confirmată oficial doar în parte, conform căreia pe 2 iunie 1992, la bordul yachtului Britannia, aparţinând reginei Elisabeta II, s-au întâlnit exponenţi ai mediului financiar bancar anglo-olandez, mai exact reprezentanţi ai băncilor Barings şi Warburg, cu personalităţi ale politicii italiene, printre care Beniamino Andreatta, fost ministru de finanţe, şi Mario Draghi, director general la Trezorerie. Atunci şi acolo se pare că s-ar fi pus la cale nu doar criza din septembrie ci şi urmarea acesteia, şi anume privatizarea masivă la preţuri de nimic ce va avea loc în Italia între anii 1993 şi 1997 ca urmare a crizei lirei şi a scandalurilor Tangentopoli, care au măturat total vechea clasă politică italiană. Mario Draghi a recunoscut prezenţa sa la întâlnirea din 1992 într-o şedinţă a parlamentului italian. Actualul şef al BCE a fost în perioada 1993-2011 preşedintele comitetului de privatizare în Italia şi în perioada 2002-2005 vicepreşedinte la Goldman Sachs.

Urmeaza: Partea II. Nunta