Recrutarea elevilor de către fosta Securitate, pe masa Parchetului Militar

Secţia Parchetelor Militare de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) cu privire la activitatea desfăşurată de 32 de foşti ofiţeri de Securitate, care au fost implicaţi în recrutarea şi dirijarea a 838 de elevi minori în ultimii ani ai regimului comunist. Conform unui comunicat de presă emis, ieri, de CNSAS, secţia din cadrul Parchetului General a primit, în 12 ianuarie, 2680 de documente de arhivă care atestă faptele de mai sus. CNSAS aminteşte că şi anul trecut a transmis procurorilor militari alte 6000 de documente referitoare la 169 de foşti ofiţeri de Securitate implicaţi în activităţi de recrutare şi dirijare a peste 2300 de elevi.

Din formularea privind recrutarea elevilor minori în ultimii ani ai regimului comunist reiese că este vorba despre tineri cu vârsta cuprinsă între 14 (vârsta minimă de recrutare) şi 18 ani, adică persoane născute în perioada 1966-1975, dacă luăm ca punct de reper ultima decadă a comunismului adică perioada anilor 1980-1989.

Documentele cuprinse în dosarele res­pective ar putea să producă pagube colaterale, mai ales pe scena politică, deoarece ele conţin nu doar numele ofiţerilor recrutatori, ci, probabil, şi numele persoanelor recrutate.

Or, din generaţiile respective, născute în perioada 1966-1975, provine majoritatea liderilor politici actuali, printre care se numără Dacian Cioloş, Dan Barna, Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă, Victor Ponta, Florin Cîţu şi Kelemen Hunor.

Prima menţiune oficială referitoare la recrutarea elevilor minori apare în în raportul final din anul 2006 întocmit de Comisia prezidenţială pentru analizarea dictaturii comuniste în România.

Documentul citat, care a fost citit în plenul Parlamentului, arată că recrutarea elevilor (a minorilor în general) viza folosirea lor cu predilecţie ca persoane de sprijin, pentru supravegherea mediului şcolar pe o linie de muncă distinctă (în "problema învăţământ" sau în "problema tineret studios").

"Chiar dacă funcţionau pe o treaptă modestă în ierarhia Securităţii (persoană de sprijin sau colaborator), elevii introduşi în reţea puteau furniza informaţii de primă sesizare foarte utile, verificate la alte nivele şi apoi exploatate informativ în acţiuni de urmărire. Recrutarea elevilor se făcea de regulă în localul şcolii, iar ţinta culegerii de informaţii erau fie profesorii semnalaţi cu atitudini suspecte faţă de regim, fie persoane provenind din familii urmărite (pentru descendenţa lor socială, pentru relaţii în străinătate, intenţii de emigrare, comentarii critice etc.). Pe lângă legendă, la recrutarea elevilor se foloseau ca argumente constrângătoare sancţiunile şcolare, corijenţele, ameninţarea cu repetenţia sau cu interzicerea accesului într-o instituţie de învăţământ superior. Introducerea în reţea se făcea prin semnarea unui angajament, uneori pe un formular tipizat, text în care accentul cădea cu deosebire pe păstrarea strictă a secretului colaborării, inclusiv faţă de familie. Această ultimă condiţie încălca flagrant drepturile minorului, constrâns să-şi asume obligaţii pretins legale în relaţie cu o instituţie a statului, fără acordul părinţilor sau al tutorilor de drept", se spunea în raportul comisiei prezidenţiale din anul 2006.

• Recrutarea elevilor se realiza în incinta şcolilor sau liceelor

Subiectul a fost tratat pe larg de cercetătorul-istoric Luminiţa Banu, în studiul "Colaboratorii din rândul tinerilor - cea mai tragică formă de completare a reţelei informative a Securităţii", publicat în Caietele CNSAS, nr. 19 din anul 2017. Conform informaţiilor oferite de Luminiţa Banu în studiul citat, etapele creării reţelei informative în rândul elevilor minori erau: punctarea candidaţilor; studierea şi verificarea; selecţia persoanei corespunzătoare; stabilirea modalităţilor concrete de efectuare a recrutării; recrutarea propriu-zisă. Autoarea studiului reproduce chiar traseul urma de un elev din momentul în care acesta intra în atenţia ofiţerului-recrutor şi până la abandonarea acestuia sau transferarea sa către altă structură informativă.

"Aşa cum am menţionat, prima etapă era aşa-numita punctare a candidatului la recrutare. Cu alte cuvinte, din mediul de interes era selectată o persoană care, pe baza studiului realizat de ofiţer, părea să ofere garanţia că va accepta colaborarea cu Securitatea şi că avea posibilitatea să ofere informaţii cu valoare operativă. Studierea şi verificarea constau în operaţiunea de evaluare a informaţiilor culese despre respectiva persoană (de la cartotecile Securităţii, prin persoanele de sprijin, prin efectuarea de investigaţii). Urma contactarea «candidatului» de către ofiţer, acţiune în urma căreia se întocmea un raport de cunoaştere personală. De obicei, acest prim contact direct era decisiv în includerea sau nu a elevului în reţeaua informativă. Contactarea se făcea fie în mod legendat, ofiţerul de securitate atribuindu-şi o altă identitate şi funcţie, fie «descoperit», acesta declinându-şi gradul de ofiţer de securitate", arată Luminiţa Banu.

Domnia sa precizează că metoda convorbirii, folosită în cunoaşterea viitorului informator, trebuia să furnizeze ofiţerului informaţii esenţiale cu privire la trei categorii de probleme:

1. Condiţiile mediului material, social, moral în care a crescut şi s-a dezvoltat persoana respectivă, condiţiile prezente de viaţă, eventualii factori sau evenimente care ar fi putut exercita o influenţă asupra dezvoltării sale psihice;

2. Conduita, manifestările de comportament ale persoanei în diferite împrejurări cotidiene (în relaţiile cu colegii, cu familia, cu cadrele didactice, în diverse situaţii critice);

3. Relaţiile fundamentale, atitudinea faţă de oameni în general, faţă de valorile sociale, dar şi faţă de sine însuşi.

Autoarea studiului citat menţionează că recrutarea propriu-zisă se realiza, de obicei, într-un spaţiu din incinta şcolii şi cuprindea o serie de discuţii exploratorii, de tatonare a "candidatului" (se întocmea în prealabil şi un "Plan de discuţii ce se vor purta cu elevul candidat la recrutare"), pe parcursul acestora arătându-i-se stările de lucruri negative care existau în anturajul său, necesitatea de a se pune capăt acestora, de a preveni eventuala transformare a unor acţiuni aparent banale în infracţiuni şi nevoia de sprijin pe care o resimţea Securitatea în acel domeniu. Se sublinia faptul că o astfel de activitate constituia o "îndatorire patriotică", arătându-i-se elevului că alegerea sa era o dovadă de încredere, o recunoaştere implicită a calităţilor şi conduitei ireproşabile pe care "candidatul" le-a dovedit în timp.

• Mapa cu notele informative şi angajamentul - păstrată de Securitate pentru "activarea ulterioară a vechilor relaţii"

"Dacă discuţiile purtate îl îndreptăţeau pe ofiţer să aprecieze că nu s-a înşelat în punctarea candidatului şi că acesta va accepta propunerea de a colabora cu Securitatea, urma formularea propunerii ca atare. În caz contrar, discuţia era canalizată spre probleme periferice, fără tangenţă cu aspectele de interes operativ (aşa-numita «variantă de retragere»), astfel încât candidatul să nu realizeze care a fost adevăratul scop al întâlnirii. Odată acceptată colaborarea, viitorul informator trebuia să furnizeze o listă cu persoanele pe care le cunoaşte, o primă notă informativă, uneori i se solicita şi o scurtă autobiografie, după care acesta îşi alegea (sau era ales de ofiţer) un nume conspirativ cu care urma să semneze viitoarele note informative. Ultimul şi cel mai important pas era semnarea angajamentului de colaborare, piesă forte la dosar, utilă în viitoare (posibile) acţiuni de şantaj", arată Luminiţa Banu.

Din informaţiile oferite în studiul citat, reţinem că inţial, angajamentul era olograf, fiind scris de proaspătul informator după dictarea efectuată de ofiţerul-recrutor, dar în a doua parte a anilor '80 a fost adoptat un text standard al angajamentului, dactilografiat sau imprimat pe un formular care era completat de viitorul informator.

Tot în cadrul procesului de recrutare se stabileau modalităţile de ţinere a legăturii şi de contactare a ofiţerului în cazuri urgente.

"Legătura era păstrată direct de către ofiţer (legătură personală) sau, uneori, prin intermediul unui rezident. În cazul legăturii directe, se stabileau la fiecareîntâlnire data şi locul viitoarei întrevederi (nu mai rar de o dată pe lună), precum şi întâlnirea de rezervă (în caz că prima era ratată din motive obiective). Pentru cazuri de urgenţă, ofiţerul îi comunica tânărului informator un număr de telefon şi o frază convenţională pe care acesta trebuia să o comunice persoanei care răspundea apelului. În încheierea procesului de recrutare, ofiţerul îi indica proaspătului informator anumite categorii de informaţii care trebuiau obţinute şi erau fixate data şi locul următoarei întâlniri", arată Luminiţa Banu în studiul citat.

Domnia sa afirmă că procesul de recrutare a elevilor minori era foarte important pentru Securitate, din perspectiva utilizării sale ulterioare.

"În evoluţia sa ulterioară, respectivul tânăr putea ajunge în poziţii sociale şi politice foarte importante şi, în acest caz, vechile relaţii puteau fi oricând reactivate. (...) Notele informative furnizate de informator erau arhivate într-o aşa numită mapă anexă, fiind exploatate în copie în dosarele de urmărire sau de verificare informativă ale suspecţilor. Tot aici se păstra şi evidenţa întâlnirilor realizate, a informaţiilor furnizate şi modul de exploatare", susţine Luminiţa Banu.

• Profil pentru elevii candidaţi la recrutare

În ceea ce priveşte profilul elevilor ce urmau să fie recrutaţi de către ofiţerii din cadrul Securităţii, se punea accent pe originea socială, trecutul politic al părinţilor şi chiar al rudelor apropiate, apartenenţa la organizaţiile de copii şi tineret, ataşamentul manifestat faţă de regim.

"De cele mai multe ori atenţia ofiţerilor de securitate se îndrepta spre «informatorul născut» şi nu spre cel «făcut». Altfel spus, erau luate în studiu persoane volubile, comunicative, cu un cerc larg de prieteni, capabile să inducă senzaţia de discreţie şi confidenţialitate şi care se bucurau de popularitate în rândul colegilor. Nu de puţine ori, erau preferaţi elevii şi studenţii care locuiau în internatele liceelor sau în căminele studenţeşti. Acest lucru se explică, în primul rând, prin faptul că aceştia, fiind departe de familie, de sprijinul şi consilierea acesteia, erau mai vulnerabili în faţa unor solicitări de colaborare. Pe de altă parte, această categorie de tineri stabilea relaţii de prietenie atât «pe verticală», cu colegi din ani superiori sau inferiori, cât şi «pe orizontală», cu alţi tineri aflaţi în clase sau grupe de studiu paralele. În acest fel, informatorii recrutaţi din rândul acestor tineri puteau fi folosiţi pentru obţinerea de informaţii nu numai din sălile de curs şi laboratoare, ci şi din spaţiile de cazare, hrănire, relaxare", se arată în raportul întocmit în anul 2006 de comisia prezidenţială pentru analizarea dictaturii comuniste în România.Documentul citat menţionează că potrivit unui "Documentar privind unele aspecte din rândul tineretului", întocmit de Ministerul de Interne la 1 septembrie 1972, în anii 1971-1972, "circa 44.500 tineri au făcut obiectul urmăririi de către organele Ministerului de Interne, din care 1300 pentru fapte ce lezau - sub diferite forme - securitatea statului". Tot în raport se consemnează că numai în perioada 1 ianuarie - 31 martie 1986, "au acţionat la frontiera de stat 439 minori (263 reţinuţi în tentativă, 145 predaţi de autorităţile statelor vecine şi 30 ajunşi în Occident), reprezentând 12,1% din numărul persoanelor care au comis astfel de fapte".

"Desigur că, în multe cazuri, acţiuni precum cele amintite mai sus nu ar fi putut fi depistate de Securitate fără aportul reţelei informative. În acelaşi timp, însă, se cuvine precizat că, de multe ori, notele informative furnizate de persoanele de sprijin din rândul elevilor abundau în banalităţi, nefăcând altceva decât să consemneze simple acte de indisciplină sau de încălcare a regulamentelor şcolare", susţin autorii raportului.

Documentul mai arată că în perioada 1967-1989 "activitatea reacţionară din rândul studenţilor, elevilor şi liber-profesioniştilor" era urmărită de Direcţia I "Informaţii interne". Printre "problemele" avute în atenţie de ofiţerii "de informaţii interne" se număra şi problema "Persoane din rândul corpului didactic, studenţilor, elevilor şi personalului tehnico-administrativ care, datorită antecedentelor politice ori poziţiei ostile, prezintă pericol pentru securitatea statului" (denumită ulterior, mai concis, problema "Tineret-Învăţământ").