Şi dacă bancherii centrali promovează ştiri false despre efectele tiparniţei?

Cum rezultatele politicilor monetare neconvenţionale încă se mai lasă aşteptate, măcar pentru a oferi o speranţă pentru redresarea economică, se pare că bancherii centrali au descoperit o cale mai "simplă" pentru acoperirea acestor "deficienţe", ajutaţi fiind şi de educaţia financiară deficitară a cetăţenilor şi a celorlalte autorităţi ale statului.

Aici nu mai este nimic neconvenţional, ci foarte "clasic": exagerări, ştiri false sau chiar minciuni neruşinate.

Otmar Issing, primul economist-şef al BCE, a scris recent că "bancherii centrali nu sunt omnipotenţi şi nu trebuie să comunice şi să acţioneze ca şi cum ar fi", dar este greu de crezut că tot "circul" se va opri în urma acestui apel.

Cu puţine zile înainte de apelul lui Otmar Issing, BCE a anunţat noi finanţări pentru bănci în cadrul programului TLTRO (Targeted longer-term refinancing operations). Declaraţiile oficiale arată că "injecţia" de circa 175 de miliarde de euro, la costuri negative de până la -1%, trebuie "transferată" mai departe către credite ieftine acordate companiilor. Rezultatul a fost altul: lichiditatea excedentară din zona euro au crescut peste pragul de 3 trilioane de euro.

De ce? Pentru că băncile nu acordă credite din rezerve, ci băncile creează cea mai mare parte a banilor dintr-o economie prin acordarea de credite din nimic, iar astfel sunt create şi depozitele din sistemul bancar.

Acesta este motivul pentru care operaţiunile de tipărire, denumite relaxare cantitativă de către băncile centrale, sunt ineficiente în ceea ce priveşte stimularea creditării, mai ales când sunt însoţite de extinderea do­bânzilor negative pe piaţa financiară.

Pe baza datelor oficiale, Bloomberg scrie că "instituţiile financiare au majorat suma parcată la BCE cu 1 trilion de euro în mai puţin de 6 luni". Oare nu ar trebui Banca Centrală Europeană să ofere o explicaţie pentru acest fenomen care sfidează logica economică şi financiară?

Poate că instituţia şi economiştii ei au alte preocupări mai importante, cum ar fi exagerarea efectelor relaxării cantitative asupra economiei reale.

Ipoteza este analizată, nu doar pentru BCE, în cadrul unei studiu recent al Institutului Becker Friedman din cadrul Universităţii din Chicago.

Sub titlul "Cincizeci de umbre ale QE: Conflictul de interese în cercetarea economică", economişti de la Banca Naţională a Slovaciei, BCE şi Universitatea din Chicago au analizat circa 50 de studii referitoare la efectul relaxării cantitative asupra creşterii economice şi inflaţiei.

În cazul articolelor semnate de economişti din băncile centrale, s-au observat "efecte mai mari ale QE asupra creşterii economice şi inflaţiei" decât în articolele semnate de economiştii din mediul academic.

Autori studiului "Cincizeci de umbre ale QE" subliniază că "bancherii centrali raportează în special efecte semnificativ mai mari asupra creşterii economice şi folosesc un limbaj mai pozitiv în rezumat".

Cu alte cuvinte, exagerează, adică mint sau promovează ştiri false cum se spune acum, dar mai şi creează aşteptări nerealiste despre perspectivele economice, iar politicienii transmit, deseori, aceste "informaţii" către cetăţeni.

Care este efectul acestei atitudini "pozitive"? "Rezultate mult mai favorabile în ceea ce priveşte cariera", după cum scriu autorii, mai ales că "s-a observat şi implicarea substanţială a conducerii în publicarea activităţii de cercetare".

Adică este vorba despre un caz clasic al conflictului de interese, după cum subliniază autorii studiului "Cincizeci de umbre ale QE", care prezintă şi principalele motive.

Teama economistului că îi va fi afectată situaţia în bancă, respectiv reducerea perspectivelor de promovare dacă obţine rezultate care afectează reputaţia băncii, este doar unul dintre acestea. Semnificativă poate fi şi blocarea rezultatelor care nu convin de un director de departament care doreşte promovare la rândul său.

În plus, dorinţa de a apăra reputaţia băncii poate influenţa metodologie şi rezultatele unor studii realizate de economiştii băncilor centrale, mai ales că modele econometrice nici nu trebuie "torturate" prea mult pentru a spune "adevărul". Nu în ultimul rând, autorul unui studiu se poate gândi la propria reputaţie dacă a participat la elaborarea politicilor ale căror rezultate le analizează.

Alături de analiza efectele relaxării cantitative, articole de la BCE au promovat şi influenţa pozitivă a dobânzilor negative.

Concluzii total opuse au fost publicate recent de Federal Reserve Bank of San Francisco, sub titlul "Băncile comerciale într-un regim de dobânzi negative persistente".

Autorii subliniază că efectele negative asupra profitabilităţii şi activităţii de creditare se amplifică pe măsură ce se extinde perioada de aplicare a dobânzilor negative. Studiul a fost realizat pe baza datelor bancare din 27 de ţări europene şi Japonia, iar autorii consideră că "astfel este neutralizat unul dintre principalele argumente în favoarea dobânzilor negative"

Anterior, profesorii Kang-Soek Lee şi Richard Werner au scris că "politica monetară convenţională din ultimele decenii a fost fundamental greşită", în condiţiile în care "există o corelaţie pozitivă între creşterea economică şi dobânzi, iar dacă bancherii centrali doresc o redresare, atunci ar trebui să majoreze dobânzile" (n.a. articolul "Reconsiderarea politicii monetare: O examinare empirică a relaţiei dintre dobânzi şi creşterea PIB-ului nominal în SUA, Marea Britanie şi Japonia", din revista "Ecological Economics", aprilie 2018).

Bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa ceva, deoarece obiectivul principal nu a fost redresarea economică sustenabilă, ci păstrarea unui status-quo al influenţei şi privilegiilor.

Acum a venit vremea pentru promovarea unei noi "mode" privind strategia de politică monetară, respectiv ţintire inflaţiei medii, care va permite "tolerarea" de către băncile centrale a unei inflaţii semnificativ peste ţintă pentru o perioadă mai îndelungată fără a fi necesară majorarea dobânzilor.

Motivul este cât se poate de clar: amânarea pe termen nedefinit a majorării dobânzilor.

Preşedintele BCE, Christine Lagarde, a anunţat recent că banca evaluează posibilitatea adoptării acestei "mode" şi în zona euro, iar una dintre cele mai puternice critici nu a întârziat, sub forma unui articol scris de unul dintre cei mai influenţi economişti germani, "The Danger of Following the Fed", publicat pe site-ul Project Syndicate.

În opinia lui Issing există patru motive pentru care alte bănci centrale nu trebuie să se grăbească în adoptarea unei strategii similare.

Primul ar fi că ţintirea inflaţiei medii nu poate conduce la ancorarea aşteptărilor inflaţioniste ale agenţilor economici, în condiţiile în care Federal Reserve "nu a clarificat metoda de stabilire a intervalului pentru care este calculată media şi modul în care va fi distribuită inflaţia mai mare din viitor".

În al doilea rând, Issing subliniază situaţia absurdă în ceea ce priveşte abţinerea Fed-ului de la stabilirea unei ţinte pentru valoarea maximă a ratei de angajare, deoarece "aceasta nu poate fi măsurată şi se schimbă în timp", conform declaraţiilor lui Jerome Powell, preşedintele băncii centrale americane.

În aceste condiţii nu se poate stabili care este deficitul de pe piaţa muncii, adică nu se poate cunoaşte o variabilă fundamentală pentru noua strategie de politică monetară.

Dincolo de astfel de aspecte tehnice, fostul economist-şef al BCE evidenţiază apariţia unui element de o gravitate deosebită în noua strategie monetară din SUA: asumarea explicită a responsabilităţii Fed-ului pentru distribuţia veniturilor, problemă care ridică un mare semn de întrebare într-o democraţie.

Aceasta va conduce la presiuni imense suplimentare pentru amânarea creşterii dobânzilor, pe fondul justificării că "va afecta pe cei mai săraci membri ai societăţii".

"Prin asumarea responsabilităţii pentru inegalitatea economică, Federal Reserve a pus celelalte bănci centrale sub o imensă presiune politică şi morală pentru a urma aceeaşi cale", scrie Otmar Issing, însă "celelalte bănci centrale ar da dovadă de înţelepciune dacă nu ar ceda în faţa presiunii".

Ultimul motiv prezentat de Issing porneşte de la faptul că "noua strategie nu are niciun răspuns la provocarea reprezentată de construirea unui model al ţintirii inflaţiei care să integreze riscurile din sistemul financiar, cu toate schimbările de fază ale dinamicii, nelinearităţile şi complexitatea lor".

"În prezent nu există un astfel de model", mai avertizează fostul oficial de la BCE, iar tocmai de aceea "bancherii centrali nu sunt omnipotenţi şi nu trebuie să comunice şi să acţioneze ca şi cum ar fi".

Din păcate, bancherii centrali continuă să-şi "proiecteze" omnipotenţa pentru a-şi ascunde impotenţa şi nu par deloc îngrijoraţi de faptul că pot submina structurile sociale până la punctul de la care nu mai există cale de întoarcere.

Atunci vom vedea cât de scumpe sunt "hainele cele noi" ale bancherilor centrali, iar controlul banilor, o construcţie socială fundamentală, poate că nu va mai fi lăsat pe mâna unei caste de intangibili iresponsabili, care îşi ignoră cu nonşalanţă limitele propriei cunoaşteri.