Siria: Cui prodest?

Cine ar profita de o eventuală intervenţie militară în Siria? Binecunoscuta locuţiune latină folosită de obicei în afacerile criminale se aplică cum nu se poate mai bine şi acestei dileme cu care se confruntă democraţiile occidentale. Desigur că nimeni nu poate rămâne indiferent în faţa presupusei agresiuni cu arme chimice întreprinsă de armata preşedintelui sirian Bashar al-Assad care a provocat mai multe sute de morţi în rândul populaţiei civile. Situaţia siriană este însă mult mai complicată decât pare la prima vedere şi, o intervenţie militară, în loc să desfacă acest nod gordian, nu va face decât să înrăutăţească lucrurile. Motiv pentru care, după ce au declarat bătându-se cu pumnul în piept că trebuie să se intervină «illico presto», mai mulţi şefi de guverne s-au calmat. Este cazul lui David Cameron, premierul englez, care a profitat de votul negativ al parlamentului pentru a declara că Anglia nu va participa la intervenţia militară în Siria.

Reuniunea recentă G20 de la Sankt Petersburg a dat câştig de cauză lui Vladimir Putin, încheindu-se cu o declaraţie care evită cu stricteţe să menţioneze expresia «intervenţie militară». Chiar Barack Obama aşteaptă cuminte decizia Congresului. Singurul care doreşte cu ardoare o intervenţie militară, «envers et contre tout», rămâne preşedintele francez Franşois Hollande. Desigur, parlamentul francez a dezbătut eventualitatea unei intervenţii militare în Siria, dar nici vorbă să se voteze.

În cele din urmă, o analiză atentă a situaţiei arată că, lăsând la o parte consideraţiile morale evidente, cei doi preşedinţi, american şi francez, sunt singurii care ar avea de câştigat dintr-o intervenţie militară în Siria. Al doilea mandat al lui Barack Obama nu se desfăşoară sub auspicii prea bune. Economia americană pare a fi revigorată de măsurile luate în primul mandat de locatarul de la Casa Albă, dar să nu uităm că ea este alimentată în mare măsură de exploatarea fără complexe a gazului de şist. O exploatare care nu ţine cont în niciun fel de protecţia mediului şi de angajamentele ecologice ale preşedintelui făcute în 2008. Au fost uitate de asemenea promisiunile făcute în domeniul fiscal sau social, fără să mai vorbim de libertăţile publice pe care afacerile Prism-Snowden le-au clătinat profund.

Pe plan extern, lucrurile nu stau mai bine. Iranul continuă să dezvolte arma nucleară. Situaţia este scăpată practic de sub controlul american şi, în general occidental, dacă guvernul irakian a putut ucide fără să clipească o parte din refugiaţii iranieni pe care Saddam Hussein îi primise în timpul războiului irako-iranian desfăşurat între 1980 şi 1988.

Preşedintele Franşois Hollande este cam în aceeaşi situaţie ca şi omologul său american. Nimic nu îi stă mai bine ca «uniforma» de şef de război, cum a demonstrat-o intervenţia militară rapidă şi eficace în Mali. Creditat de o imagine dezastruoasă în opinia publică franceză şi fără nici un rezultat economic valabil, şeful statului francez este un ardent susţinător al unei intervenţii militare în Siria, evident pentru motive morale (după cum declară). Numai că Siria nu este Mali şi rezultatele unei asemenea aventuri ar putea costa greu ţara.

Este motivul pentru care niciun şef de stat nu doreşte să se angajeze pe acest drum care ar duce la o catastrofă mondială. După cum titra unul din jurnalele de actualităţi ale televiziunii francez consacrat reuniunii G20, Barack Obama şi Franşois Hollande sunt «seuls au monde» (n.r. singurii din lume).

De altfel, rezultatele «primăverii arabe» şi mai ales, ale «revoluţiei» egiptene pot da o idee despre consecinţele unei intervenţii militare în Siria. Parţială desigur, deoarece atacul împotriva Siriei ar putea foarte bine declanşa un al treilea razboi mondial având în vedere echilibrul ultrafragil al situaţiei din Orientul Mijlociu, interesele din zonă şi luptele interreligioase. «Puţine comparaţii au fost făcute între căderea reuşită, se pare, a dictaturilor din Europa de Est cu nenumăratele eşecuri ale «primăverii arabe», remarcă Jacques Attali în editorialul sau din l'Express (21 august 2013). Consilierul special al preşedintelui Mitterrand atrage atenţia asupra faptului că, în principiu, s-ar fi putut spera ca aceste schimbări să aibă aceleaşi rezultate. Tiraniile s-au dărâmat şi ţările respective au primit un ajutor considerabil din partea Occidentului. Dictaturile arabe ar fi putut fi înlocuite, ca în ţările din Europa de Est, cu un guvern democratic. Bineînţeles, Jacques Attali nuanţează acest fapt indicând că «anumite ţări est-europene sunt încă dominate de partide extremiste, cum ar fi Ungaria; cangrenate de o corupţie enormă ca Bulgaria; sau confruntate, nici mai mult, nici mai puţin, cu o descompunere a statului, ca România!»

Rezultatul transformărilor arabe nu este de loc cel aşteptat: Tunisia este paralizată, Libia este divizată în provincii autonome dirijate de triburi, Egiptul are o evoluţie sumbră desfăşurată într-o baie de sânge, Irakul şi Afganistanul par să revină în haos. Cât despre Siria, viitorul se desenează ca o alternativă între zdrobirea revoltei de către armata lui Assad şi împărţirea ţării în mai multe emirate dintre care câteva vor fi dominate de către islamiştii radicali. Privind acest ultim aspect, serviciile secrete franceze estimează că mai bine de 300 de francezi care au trecut la islamismul radical (djihad) luptă în Siria alături de insurgenţi. Insurgenţi care sunt tot atât de nemiloşi ca şi cei din faţa lor care nu au ezitat să gazeze copii şi oameni nevinovaţi. Jurnalul de actualităţi al postului de televiziune CBS News difuza acum câteva zile un film în care puteau fi văzuţi aceşti luptători «fără prihană» împotriva dictatorului sirian pe cale de a-i împuşca în ceafă pe nişte militari din armata siriană. Înşiruiţi la pământ, cu mâinile legate la spate şi pe jumătate goi, ei aşteptau să li se tragă gloanţele ucigătoare. Comentatorul televiziunii americane se întreba dacă Barack Obama a văzut aceste imagini...

În concluzie, pentru a redeveni acel Barack Obama care entuziasma lumea întreagă, preşedintele american trebuie să reuşească un tur de forţă: să obţină căderea lui Bashar al-Assad fără să provoace un cataclism mondial. «Un amestec de forţă şi abilitate care este apanajul marilor oameni de stat», explica Christophe Barbier, directorul redacţiei, în editorialul său din L'Express (28 august 2013). Un vis frumos pe care îl face fără îndoială şi Franşois Hollande în fiecare noapte.