Stimularea fiscală şi monetară sunt incompatibile cu natura crizei actuale

Programul de stimulare fiscală a economiei din SUA a eşuat. Aceasta este concluzia profesorului Raghuram Rajan, de la Universitatea din Chicago.

Dacă pentru Paul Krugman, laureatul Nobel pentru economie din 2008, cauza principală a eşecului o reprezintă subdimensionarea cheltuielilor guvernamentale, pentru Rajan, fost economist şef la FMI, explicaţiile trebuie căutate în altă parte.

"Două ipoteze fundamentale au determinat politica economică în ultimii ani: prima este că lumea suferă din cauza unei cereri agregate deficitare comparativ cu oferta; a doua că politica monetară şi fiscală vor conduce la eliminarea deficitului", scrie profesorul Rajan într-o analiză publicată pe site-ul Project Syndicate (n.a. articolul "Why Stimulus Has Failed").

Raghuram Rajan acceptă faptul că diagnosticul, cererea agregată deficitară, poate fi corect, dar pune sub un mare semn de întrebare soluţia monetară şi fiscală adoptată.

În continuare, fostul economist şef de la FMI intră pe teritoriul ereziei economice din punct de vedere al ortodoxiei actuale. "Dar dacă nu toate aspectele cererii sunt egale între ele?", se întreabă economistul indian, amintindu-ne că cererea din perioada anterioară crizei a fost determinată de creşterea explozivă a creditării.

Ludwig von Mises scria, în "Teoria Banilor şi Creditului", că "dacă se doreşte evitarea apariţiei periodice a crizelor economice, atunci trebuie evitată expansiunea creditului, care conduce la apariţia boom-ului şi la criza inevitabilă care îi urmează".

Acum, un profesor de la Universitatea din Chicago "îndrăzneşte" să caute răspunsuri în teoria Şcolii Austriece de economie. Nu ştim dacă necesitatea sau spiritul de aventură l-au împins către acest teritoriu interzis, deoarece este aproa-pe sigur că îşi va atrage oprobriul adepţilor "credinţei drepte" predate în marile universităţi ale lumii.

În opinia lui Rajan, creşterea accelerată a creditării a condus la creşterea accelerată a cererii mai ales pentru bunurile care pot fi utilizate uşor drept garanţii, cum ar fi casele şi maşinile. Stoparea creditării conduce la "schimbarea disproporţionată a cererii pentru anumite bunuri, mai ales în sectoarele care au beneficiat cel mai mult de boom-ul creditării", mai scrie profesorul indian.

Efectele sunt amplificate, bineînţeles, când stoparea creditării nu este decât primul pas către reducerea acesteia, pe fondul creşterii ratei creditelor neperformante, ca urmare a divergenţelor tot mai mari dintre venituri şi sumele care trebuie rambursate.

"Criza care urmează unui boom alimentat de credit lasă în urmă o economie care produce prea multe bunuri relativ la structura schimbată a cererii", scrie Raghuram Rajan, iar redresarea economică presupune redirecţionarea lucrătorilor către alte sectoare şi chiar noi locaţii geografice.

Printre soluţiile propuse de Rajan se află şi ştergerea datoriilor celor care s-au împrumutat excesiv, ca o măsură de readucere a cererii la structura anterioară crizei. Dar profesorul de la Chicago precizează că această "soluţie" nu va conduce decât la reluarea unui ciclu al creditării, iar "singura soluţie sus-tenabilă este permiterea ajustării sectorului productiv al economiei către un nivel normal al cererii".

Propunerea profesorului Rajan aminteşte de "distrugerea creativă" a lui Schumpeter, însă tocmai împotriva acestei forţe implacabile a progresului s-au ridicat guvernele de toate culorile.

În ciuda apelurilor nesfârşite pentru reforme structurale, mai ales la nivel european, factorii decizionali nu doresc să accepte că nu există nicio logică economică în susţinerea prin bani publici (n.a. mai precis prin datorii publice) a unor domenii neviabile.

Acesta este şi avertismentul lansat de Raghuram Rajan: "Cel mai rău lucru pe care pot să-l facă guvernele este să se opună ajustării, prin susţinerea companiilor neviabile sau prin susţinerea cererii, prin credit ieftin, pentru industriile neviabile".

Contracţia neaşteptată a economiei Statelor Unite din T4 2012 nu a întârziat să declanşeze un schimb de acuzaţii între Democraţi şi Republicani. Republicanii au fost consideraţi responsabili pentru reducerea automată a cheltuielilor militare, în condiţiile divergenţelor privind rezolvarea aşa-numitei prăpastii fiscale şi a creşterii limitei datoriei publice, după cum scrie Fox News.

Replica acestora a fost că reducerea automată a cheltuielilor este rezultatul cererilor venite de la Casa Albă în 2011. Diferenţa majoră între cheltuielile militare din T3 şi T4 2012 i-a determinat pe o serie de analişti să aprecizeze că alocarea disproporţionată a acestora în al treilea trimestru al anului a fost o politică deliberată a administraţiei pentru "coafarea" economiei înaintea alegerilor prezidenţiale. Oare la asta s-a redus "creşterea economică" a Statelor Unite?

Jeffrey Frankel, profesor de economie la Kennedy School of Government din cadrul Universităţii Harvard, a scris recent că instrumentele politicii fiscale sunt mai eficiente decât cele monetare în depăşirea crizei: "În comparaţie cu politica fiscală, politica monetară pare mai mult alchimie decât ştiinţă" (n.a. articolul "Monetary alchemy, fiscal science", VoxEU, 29 ianuarie 2013).

Probabil că partea de alchimie se referă la încercarea băncilor centrale de a transforma hârtia în bani. Să fie activitatea sa de consultant pentru două dintre cele mai importante bănci din cadrul Federal Reserve, cea din New York şi Boston, motivul acestei ironizări a politicii monetare?

Din păcate, profesorul Frankel laudă eficienţa politicii fiscale într-o economie aflată în recesiune fără să ţină seama prea mult de interesele politice şi economice coagulate în jurul unor administraţii care au devenit, în majoritatea ţărilor lumii, cu adevărat opresive faţă de orice tip de iniţiativă privată.

"Socialiştii nu reuşesc să înţeleagă că industria trebuie să se afle într-o permanentă schimbare: concepţia lor despre comunitatea socialistă este totdeauna statică", scria Ludwig von Mises în cartea sa "Socialismul: O analiză economică şi sociologică".

Încercarea disperată a guvernelor şi băncilor centrale de a menţine status-quo-ul dinaintea crizei, prin tipărire nelimitată şi creşterea datoriilor publice, reflectă infectarea pe scară largă cu virusul socialismului.

După cinci ani de criză globală, este aproape imposibil să mai găsim, la nivel mondial, ţări care să acorde importanţa cuvenită iniţiativei private sau să considere că aceasta poate reprezenta cea mai bună cale de ieşire din criză.

Tot Mises explică şi de ce guvernele reuşesc să-şi convingă alegătorii privind necesitatea absolută a intervenţiei statului în economie: "Majoritatea oamenilor sunt incapabili să înţeleagă faptul că, în viaţa economică, nimic nu este permanent, cu excepţia schimbării. Ei privesc ca eternă actuala stare de lucruri; aşa cum a fost, aşa va fi întotdeauna".

Opoziţia feroce faţă de schimbare nu poate fi, însă, validată prin vot, chiar în condiţiile unei majorităţi absolute. Autorităţile nu au decât două opţiuni: să accepte necesitatea unui proces de ajustare brutală, cu o durată relativ scurtă, sau să încerce menţinerea unui sis-tem care şi-a depăşit termenul de garanţie, prin "stimulare" fiscală şi monetară.

Dacă în primul caz, accentuarea tensiunilor sociale este aproape certă, în al doilea caz este inevitabilă explozia socială. Este, oare, prea târziu pentru o alegere nepartizană? Sau costurile educaţiei financiare trebuie să fie extrem de mari, astfel încât lecţia să nu fie uitată pentru multe generaţii viitoare?

---------

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.