Sub dictatura "drepturilor colective" drepturile individului mor

Într-un articol recent, doamna Renate Weber, Avocat al Poporului, atrăgea atenţia asupra folosirii pandemiei Covid 19 ca armă pentru abolirea drepturilor individuale (drepturi câştigate în spaţiul euro-atlantic prin secole de lupte sociale şi politice) în favoarea unor aşa numite "drepturi colective". Nu este nici prima, nu este nici singura, dar niciodată nu vom fi repetat destul aceste adevăruri şi aceste avertismente, potrivit solidnews.ro.

• DE LA BINELE CONCRET LA BINELE ABSTRACT

Ca ministru al reformei, la începutul anilor 1990, alături de câţiva alţii, am promovat o legislaţie care urmărea acordarea de drepturi individuale şi extinderea sferei acestora. Chiar şi securitatea socială şi naţională se baza pe garantarea drepturilor indivizilor. În acest spirit a fost concepută şi Constituţia României; şi inclusiv de aceea trebuie să o apărăm.

Guvernele de astăzi limitează până la desfiinţarea totală drepturile individuale, adoptând o ordine de tip autoritar şi egalitar care şterge diversitatea personalităţii umane, supunând, totodată, binele individual concret unui bine colectiv abstract. Acest proces a început cu aproximativ cincisprezece ani în urmă şi faptul dovedeşte existenţa unei deosebiri profunde între guvernarea de acum şi cea de acum treizeci şi doi de ani.

Faptul că mulţi dintre românii care au obţinut prin luptă drepturi individuale în anii 1990, le restituie aproape voluntar în anii 2020, este o tragedie naţională care se va sfârşi cu abandonarea statutului de cetăţean şi, prin asta, cu dispariţia statului român. Statul va sucomba din lipsă de cetăţeni.

• NIMENI NU POATE FI OBLIGAT SĂ ÎŞI EXERCITE UN DREPT

În articolul său doamna Weber afirmă, cu just titlu, că atunci când drepturile colective sunt impuse cu forţa, drepturile individuale sunt ucise. Pentru mine, jurist, această observaţie are o semnificaţie profundă, căci de esenţa dreptului subiectiv este disponibilitatea lui. Cu alte cuvinte, dacă am un drept, în adevăratul înţeles al termenului, am aptitudinea de a alege între a-l exercita şi a nu-l exercita. Asta înseamnă că dreptul este disponibil. Nimeni nu poate fi obligat să îşi exercite un drept.

Desigur, cu excepţia cazurilor în care decizia titularului unui drept de a nu şi-l exercita aduce atingere capacităţii terţilor de a-şi exercita propriile drepturi. (Astfel este cazul unui creditor care, fiind pasiv în a-şi valorifica drepturile în raporturile cu debitorii săi, se pune în situaţia de a nu putea să îşi plătească datoriile faţă de creditori săi.) Observăm, însă, că aici este vorba despre concursuri de interese între titulari de drepturi individuale, iar nu de aşa zise drepturi colective. Desigur, orice drept încetează acolo unde începe abuzul, acolo unde exerciţiul dreptului devine abuziv întrucât are loc cu ignorarea scopului legitim în considerarea căruia a fost recunoscut şi garantat de autoritatea publică (scop care include şi conservarea armoniei sociale).

Altminteri când dreptul îmi este impus, el se transformă în obligaţie. Şi nu trebuie să fii jurist pentru a înţelege că între drept şi obligaţie este o diferenţă ca de la cer la pământ.

• NU DREPTURI COLECTIVE, CI DREPTURI FICTIVE

După părerea mea nu există "drepturi colective", ci numai "subiecte colective de drept". Spre deosebire de persoanele fizice, care sunt subiecte individuale, prin excelenţă concrete, subiectele colective sunt ficţiuni juridice.

Când un grup de indivizi se constituie voluntar în subiect colectiv, recunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor acestuia este consensuală (voinţa persoanelor care se asociază coincide cu voinţa puterii publice care acceptă să le trateze ca pe un subiect de drept unic şi să le garanteze exercitarea drepturilor pe care doresc să le aproprieze asociindu-se) şi asta, indirect, asigură ocrotirea intereselor legitime ale indivizilor care îl compun. Este cazul societăţilor comerciale, al asociaţiilor, fundaţiilor, partidelor politice, organizaţiilor neguvernamentale şi altora asemenea.

Când, însă, grupul tratat ca subiect colectiv (popor, grup minoritar, categorie ameninţată etc) este definit unilateral de acela care îi recunoaşte drepturile şi îi stabileşte obligaţiile, persoana fictivă nu are "drepturi colective", ci drepturi fictive.

Or, spre asta mergem. Spre ficţiunea drepturilor unor subiecte colective, drepturi exercitate ca obligaţii individuale. Adică spre înlocuirea drepturilor recunoscute până acum, cu obligaţiile; obligaţii nu liber asumate sau necesarmente legate de exerciţiul drepturilor dobândite, ci impuse de deţinătorul puterii publice. Nu mai este vorba despre echilibrul dintre interesele individuale şi cele colective (acestea sunt, până la urmă, cel mai mic numitor comun al intereselor individuale), ci despre lăsarea fără putere a oamenilor reali, membri ai unei societăţi reale, pentru ca toată puterea să fie confiscată de o minoritate, de cele mai multe ori, ocultă, sub pretextul că astfel se asigură binele unei majoritaţi abstracte, teoretice, inventate, fictive.

• DE LA CALAMITATEA MEDICALĂ LA CALAMITATEA SOCIALĂ

La începutul calamităţii umane reprezentată de pandemia Covid 19, când se exalta deja ameninţarea virusului Corona şi se vorbea despre nevoia decretării unei stări de urgenţă de "scurtă durată" pentru a se permite, prin restricţionarea "provizorie" a exerciţiului unor drepturi individuale, rezolvarea "problemei medicale", am sesizat pericolul ca terapia medicală să se transforme în terapie socială şi ca lupta cu virusul biologic să dea naştere unei ideologii, "coronismul", menită a fundamenta o politică de tip oligarhic la nivel global, "coronocraţia", ca victorie nu a globalizării - proces natural, ci a globalismului - proces politic. Vocabularul s-a modificat, între timp, graţie discursului medical, astfel încât în prezent putem vorbi despre "covidism" şi "covidocraţie", dar fondul este acelaşi.

În acest sens, în primăvara anului 2020 am scris un studiu intitulat "Coronismul, ultimul stadiu al globalismului". Puţini i-au dat atenţie. Astăzi putem vedea că aşa este, iar cei care denunţau ca fiind conspiraţionism teza existenţei unei puteri oculte globale capabile să alinieze toate statele la exigenţele sale şi să uniformizeze politicile cele mai aberante sau cele mai reacţionare la scară mondială, au toate motivele de a-şi revizui părerea. Mai ieri râdeau. Azi nu mai au motive de râs.

Recent, guvernul unei ţări aparent civilizate şi democrate, Australia, încălcând o hotărâre judecătorească (de menţionat, totuşi, că în ţările sistemului juridic de common-law puterile nu sunt separate) a expulzat pe un mare sportiv, venit să participe la unul dintre cele mai reputate concursuri de tenis din lume, Novak Djocovic, pe motiv că acesta ajunsese a fi un simbol al libertăţii, susceptibil să inspire inobedienţă unui popor căruia, în numele dreptului colectiv la sănătate, i se cerea tocmai supunere şi acceptarea limitării drepturilor individuale. Faţă de această motivare din decizia de expulzare, alte argumente nu mai contează. Chiar dacă Djocovic ar mai fi greşit cu ceva, recursul la un asemenea considerent desprinde complet discuţia de persoană şi o trece în sfera marilor principii, acolo unde libertatea şi opresiunea se confruntă ireconciliabil.

La fel de grav, dacă nu mai grav, este faptul că, la o săptămână de la izgonirea tenismenului sârb de pe teritoriul australian, la finalul unei partide câştigate în condiţii de maxim dramatism sportiv de un alt slav ortodox, rusul Daniil Medvedeev, atunci când acesta a explicat că a găsit forţa mentală pentru a întoarce scorul în favoarea sa, într-un moment în care pentru el totul părea pierdut, gândindu-se la exemplul lui "Nole", publicul a huiduit. Aceiaşi "fani ai spiritului sportiv" care altădată îl primiseră pe multiplul campion de la Melbourne cu ramuri de palmier, aşternând covoare de aplauze în faţa sa, acum, după ce acceptaseră umil castrarea drepturilor lor fundamentale în schimbul autorizaţiei de a intra pe stadioane, voiau, nesportiv, ca acela care cu demnitatea lui amplifica imaginea decăderii lor, să fie răstignit.

A fi oprimat este una. A iubi opresiunea este alta. A suporta opresiunea este una. A cere să fii oprimat este alta. Pentru caracterele josnice, este mai uşor să se supună opresiunii decât să recunoască superioritatea morală a celui care i se împotriveşte. Confortul conformităţii impune, multora dintre cei care l-au ales, condamnarea celor care refuză să renunţe la libertate. Iată calamitatea umană, calamitatea socială crescută, şi nu întâmplător, la umbra calamităţii biologice, a pandemiei Covid 19.

• RAPORTUL DE PUTERE ÎNTRE STAT ŞI CETĂŢENI

Dreptul individual la sănătate presupune accesul fiecărei persoane care îl deţine la asistenţă medicală, spitalizare gratuită, posibilitatea de a se vaccina împotriva anumitor boli şi altele asemenea. Ca orice drept individual şi acesta poate fi exercitat sau nu. Astfel, dreptul la vaccinare lasă liberă opţiunea între a te vaccina sau a nu te vaccina, statul fiind ţinut a-i informa pe titularii dreptului asupra riscurilor vaccinării, ca şi a riscurilor refuzului vaccinării.

Când dreptul individual la sănătate se transformă în "drept colectiv", în lipsa unui referendum, statul, deţinătorul puterii politice, titular al monopolului asupra violenţei legitime, este acela care, în numele binelui colectiv, îi obligă pe toţi cei care compun colectivul "protejat" să se supună unor proceduri medicale, cum ar fi vaccinarea. Colectivul, subiect fictiv, beneficiază de dreptul la sănătate numai în măsura în care subiectele de drept reale, respectiv indivizii din compunerea sa, îşi văd transformat dreptul (de exemplu, dreptul la vaccin) în obligaţie (de exemplu, obligaţia de vaccinare).

Statul modern democratic se bazează pe două principii: caracterul individual al drepturilor civile şi laicitatea puterii publice. Problema drepturilor individuale ţine de împărţirea puterii între stat şi cetăţeni. Laicitatea se traduce în neutralitatea confesională a statului, acesta neadoptând o religie oficială şi evitând orice discriminare a cetăţenilor pe criterii religioase.

Transformarea drepturilor individuale în aşa numite "drepturi colective" modifică raporturile de putere dintre stat şi cetăţeni, statul, ca gardian al interesului colectiv, căpătând cu atât mai multă putere cu cât drepturile individuale sunt mai restrânse.

• DE LA DEMOCRAŢIE LA OLIGARHIE

În ceea ce priveşte interesul colectiv, susceptibil de recunoaştere şi protecţie din partea statului, acesta este cel mai mic numitor comun al intereselor individuale, stabilit, după consultarea tuturor indivizilor, de către majoritatea acestora. Atunci când nu titularii intereselor individuale, locuitorii cetăţii, cetăţenii, definesc interesul colectiv, ci gardianul acestuia, paznicul cetăţii, locul majorităţii este luat de o minoritate, locul demosului este luat de oligarhi, locul democraţiei este luat de oligarhie.

Astăzi, oligarhia s-a globalizat, dar instinctele ei au rămas cele din totdeauna. Desigur, democraţia nu poate fi o dictatură a majorităţii. Calitatea unui regim democratic depinde şi de modul în care majoritatea tratează minorităţile, de măsura în care face dovada respectului diversităţii. De aici şi până la a-i substitui pluralismului democratic dictatura minorităţii / minorităţilor este însă nu doar un drum lung, ci şi un drum interzis.

Ceea ce se încearcă acum prin aşezarea drepturilor individuale, în ierarhia drepturilor, sub nivelul "drepturilor colective", nu reprezintă concretizarea principiului superiorităţii interesului colectiv faţă de interesele individuale (principiu, în mod tradiţional, susţinut de stânga democrată), ci legitimarea dictaturii unor minorităţi (etnice, religioase, sexuale, culturale, economico-sociale etc.), cu interesele lor, în raport cu majoritatea (idee promovată, în mod tradiţional, de extrema dreaptă), vitregită, în ultimă instanţă, de dreptul său de a decide (de dreptul la decizie politică). Într-o societate fragmentată în multiple subiecte colective de drept, solidaritatea civică este uşor de subminat, pentru ca apoi un asemenea subiect sau o asociere a câtorva dintre ele să abroge drepturile individuale ale celorlalţi membri ai complexului social, sub cuvânt că le oferă "drepturi colective".

Multiculturalismul, dacă nu este şi civic, este letal întrucât duce la tribalism, de aici la anarhie şi, în ultimă instanţă, la oligarhie, a cărei expresie finală este tirania.

• NEGAREA LEGILOR NATURII ŞI IERARHIZAREA DREPTURILOR CIVILE

Oligarhii globalişti care au conceput strategia negării drepturilor individuale prin răspândirea ideologiei covidiste şi instaurarea covidocraţiei la nivel mondial (misterul uniformităţii politicilor anti Covid 19, care numai pandemia nu au combătut-o, indică existenţa unui centru de comandă invizibil cu capacitate de iradiere la scară globală), nu sunt, probabil, adepţi ai minorităţii LGBTQ, dar proclamă "drepturile colective" ale acesteia şi le impune cu instrumente din arsenalul dictaturii întrucât nimic nu poate distruge mai profund coeziunea socială decât obligaţia adoptării unui mod de viaţă împotriva naturii; tot aşa cum nici un dictator nu şi-a putut impune voinţa asupra celor oprimaţi cu mai mare eficienţă decât dictatorul care şi-a luat chipul unui virus.

În mod similar se pune problema cu ierarhizarea drepturilor individuale. Acestea ar fi, chipurile, diferite ca importanţă. Astfel, dreptul la sănătate sau la viaţă ar fi superioare în raport cu dreptul la libertatea de expresie, de mişcare, de conştiinţă etc. La cele din urmă s-ar putea renunţa în favoarea celor dintâi.

Avem de a face aici cu o altă teză falsă! Sănătatea fără libertate este în van. Viaţa fără drepturi este în pericol. Un pericol egal cu moartea sau mai rău decât ea. Căci nu orice viaţă merită trăită. Cum bine spunea George Coşbuc: "Totuna e dac-ai murit / Flăcău ori moş îngârbovit. / Dar nu-i totuna leu să mori / Sau câine-nlănţuit." O moarte de leu este preferabilă unei vieţi de câine.

Drepturile individuale formează un tot unitar. Ele se sprijină unul pe altul şi circumscriu un model de viaţă coerent. Modul lor de exercitare poate cunoaşte variaţii de scurtă durată impuse de nevoia adaptării la unele provocări ale mediului, dar asta nu înseamnă nici că ele ar putea fi afectate în substanţa lor, nici că ar putea fi dispuse ierarhic pe criteriul importanţei, astfel încât transformarea lor în obligaţii sub acoperirea conceptului de "drept colectiv" să fie facilitată.

• ÎMPOTRIVA NOII NORMALITĂŢI IMPUSE PRIN DICTATURA MINORITĂŢII

La fel cu doamna Weber, care, în finalul articolului său de la care am plecat, scria că speră să nu aibă dreptate, dar se teme că va avea, şi eu speram, pe când mă număram printre foarte puţinii "conspiraţionişti" ce anunţau "sfârşitul lumii" noastre, că prognoza mea va fi infirmată de fapte. Nu a fost; şi singura mea consolare actuală este aceea de a nu mai fi atât de singur. O consolare slabă, de care bucuros m-aş fi dispensat.

Rămâne ca dvs, cititori ai acestor rânduri, cetăţeni români, cetăţeni europeni şi cetăţeni ai universului, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, să decideţi dacă optaţi pentru a fi cetăţean sau sclav, dacă vreţi să trăiţi într-un stat sau într-o colonie, dacă sub denumirea de "nouă normalitate" primiţi nefirescul impus de minorităţi egoiste, lacome şi inumane, ca mod de viaţă "normal", precum şi dacă preferaţi să trăiţi moartea (sic!) civilă în casă, privind televizorul, sau să luptaţi pentru libertate în stradă, dobândind nemurirea pe baricadele cauzelor în centrul cărora se află omul - măsura tuturor lucrurilor, care trăieşte în Dumnezeu pentru că Dumnezeu (indiferent ce înţelegem prin asta) trăieşte în el.