SUPLIMENT "PIEŢELE DE CAPITAL ÎN VREMURI DE RĂZBOI" Întreprinderea - viziunea corectă asupra utilităţii sale sociale

Chiar dacă, în mod tradiţional, asociaţii contribuie la constituirea unei întreprinderi cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta, realitatea societăţii în care trăim şi evenimentele ultimilor ani au demonstrat că definiţia legală reglementată de Codul civil trebuie privită nuanţat sau, cel puţin, contextual. Deşi reprezintă exemplul clasic de ficţiune juridică, există din ce în ce mai multe întreprinderi care dobândesc putere şi influenţă mult peste puterea noastră de imaginare şi conştientizare. În această situaţie, putem fi confortabili cu serviciile şi produsele achiziţionate de la întreprinderile respective, însă, pentru motivele pe care le vom prezenta în cele ce urmează, devine din ce în ce mai necesar să ne retragem un pas în spate şi să reflectăm dacă utilitatea acestora trebuie să rămână doar în sfera obţinerii profitului sau, dimpotrivă, se impune ca întreprinderile să dobândească şi o faţetă îndreptată spre diverse misiuni sociale.

Drept urmare, într-o primă direcţie de analiză ne vom raporta la trend-ul actual, cel al întreprinderilor în cadrul cărora obţinerea de profit este surclasată de misiunea socială pe care ar trebui să o deruleze (I), urmând ca, într-o a doua direcţie de analiză, să identificăm motivele care au condus la o atare schimbare de paradigmă (II).

• (I). Întreprinderea - cetăţean, care are o misiune socială, o raţiune de a fi

Ca regulă generală, o întreprindere se susţine pe umerii unei societăţi şi pe încrederea publicului (indivizi sau comunităţi) pentru a prospera. Dacă o corporaţie obţine profit, acest lucru se datorează consumatorilor care achiziţionează produsele şi serviciile corporaţiei - cu sau fără posibilitatea de alegere.

Aşadar, dacă există consum, este pentru că această societate, cu plusurile şi minusurile sale, a creat infrastructura necesară accesului consumatorilor la produse şi servicii ale corporaţiei. Dacă există garanţia proprietăţii, este pentru că există judecători, poliţişti, pompieri, militari şi funcţionari publici care să o asigure. Dacă există "resurse umane" pe care corporaţia să le poată angaja (pe salarii mai puţin decât decente ...), este pentru că există un sistem educaţional şi unul sanitar, cu lipsurile lor inerente.

Noi şi strămoşii noştri am plătit şi clădit toate astea ca într-un fel de contract social defectuos al secolului al XI-lea. Profiturile corporaţiei nu vin din neant (chiar dacă bancherii s-au obişnuit cu expresia "fiat pecunia" - să fie bani), ci se fac doar pentru că există aceste premise ale plusvalorii. În ultimii ani, atât la nivel de OCDE, cât şi la nivel de grup de state puternice din punct de vedere economic (G7, G20 ...) sau la nivel de economie naţională şi sistem legislativ suveran, a ajuns să fie un principiu câştigat al afacerilor şi al dreptului fiscal afirmaţia că plusvaloarea trebuie impozitată acolo unde se produce.

Mult mai important este curentul cultural - geopolitic al economiei sustenabile, care face din întreprindere un pilon important al societăţii şi chiar al statului de drept.

Întreprinderea nu mai este o simplă maşină de făcut bani a acţionarilor şi a managerilor, ci şi un centru al intereselor acţionarilor indirecţi (stakeholders), noţiune care include clientela, salariaţii proprii sau cei care lucrează în industria de pe orizontala întreprinderii, comunitate locală sau naţională, furnizorii de utilităţi, statul şi societatea, în ansamblul său. O astfel de abordare nu este fundamental greşită, deoarece, în cazul în care se deschide procedura insolvenţei, întreprinderea este plasată, temporar, la adăpost, tocmai pentru a apăra deopotrivă interesele acţionarilor şi ale stakeholders-ilor.

Cu toate acestea, ideea anterioară este dusă la extrem în prezent, iar oricine gândeşte altfel este inadecvat şi sever sancţionat de tânara generaţie, care are alte priorităţi decât cele ale consumului hedonist, iresponsabil.

Nu este vorba de un progresism prost înţeles şi contorsionat, de genul celui pe care îl vedeţi în filmele de la Hollywood şi de pe Netflix sau în rezoluţiile nebuneşti ale Parlamentului European (acolo e vorba de "corectitudine politică" absurdă, de dublu standard şi de regres cognitiv, de reducere a omului la stadiul de tub organic care manâncă şi consumă confortul cutiei, fără a se mai reproduce). Este vorba de capitalism high road, adică meritoriu. Este vorba de responsabilitate şi asumarea riscului. Este vorba de redistribuirea justă a resurselor şi bogăţiilor catre toţi cei care contribuie la crearea lor. Nu mai este acceptabil (nu că ar fi fost vreodată, dar ipocrizia mediului de business e mare, iar banii pentru PR, mulţi) ca o întreprindere să facă bani pentru acţionarii săi şi bonusuri uriaşe pentru managerii săi din comerţul cu carne de balenă, cu armament sau medicamente produse şi vândute ca scop în sine, din coborârea omului normal la stadiul de suspect, pe motiv că nu e încă bolnav, deci îndrăzneşte să nu fie client obligatoriu al big pharma, din defrişarea pădurilor, din distrugerea oceanului prin pescuit industrial, din munca unor copii de 8 ani, din sclavie etc. Nu are importanţă că principalii acţionari ai marilor corporaţii sunt fondurile de pensii şi de asigurări de sănătate - nu este moral şi nici socialmente acceptabil să faci profit din suferinţa şi lipsirea de libertate a oamenilor sau din orice alte surse imorale, care încalcă valorile perene ale umanităţii.

În prezent, această necesitate de metamorfoză rapidă a întreprinderii, din maşina de produs profit cu orice preţ, în întreprindere cetăţean, este acută, este imediată şi dureroasă.

Asistăm la virajul periculos al lumii la totalitarism economic, infinit mai periculos decât cel politic. Prin efectul TINA (there is no alternative), marile corporaţii nu mai pot fi evitate - suntem obligaţi să achiziţionăm de la ele, pentru că nu mai există alternativă, nu mai există competiţie şi inovaţie, nu mai există informaţie liberă de cenzură şi manipulare.

Există, la ora actuală, patru mari gestionari de acţiuni la societăţile listate - Vanguard, Black Rock, State Street şi Fidelity. Valoarea cumulată a acţiunilor aflate în gestiunea acestor fonduri este de peste 220 de mii de miliarde de dolari. De aceea, li se spune giga-fonduri ... Dar nu această valoare este cea mai preocupantă, ci forţa infinită a acestor giga-fonduri de a se împrumuta şi de a crea bani din nimic, ca urmare a operaţiunii juridice de împrumut/credit. Aceste giga-fonduri au, în aceste zile, un rezervor infinit de bani şi resurse. Chiar mai grav decât atât, banii nici nu mai contează, întrucât le ia locul datoria. Absolut toată lumea, inclusiv statele, se împrumută* sau, după caz, suportă costurile împrumuturilor (dobânzile se regăsesc în preţul tuturor produselor şi serviciilor).

Vanguard deţine Black Rock care, alături de Vanguard, State Street şi Fidelity, deţin cele mai mari şi constrângătoare întreprinderi globale, mass media main stream, social media, big pharma şi, prin sponsorizări, lobby, conflicte de interese şi uşa rotativă (revolving door), deţin şi controlul OMS, CE, BCE, Fed, al Băncii Angliei, şi chiar al Chinei şi al Rusiei.

Ce ar mai fi de reţinut este că, în cazul acestor corporaţii, acţionarii nu îşi mai pot exercita drepturile decurgând din calitatea respectivă în nume personal, regula de aur impunând gestiunea lor prin mandat - aceste giga-fonduri sunt gestionari de acţiuni, "jobul" lor fiind acela de reprezenta acţionarii în adunările generale şi în consiliile de administraţie ale societăţilor listate şi ale întreprinderilor publice (aparent, deţinute de stat sau de autorităţile publice locale, dar controlate, de fapt, de giga-fonduri), având şi dreptul de a decide cine sunt managerii (care le sunt lor subordonaţi, iar nu acţionarilor şi interesului social al stakeholders-ilor). Aceiaşi "mandatari" decid şi ce remuneraţii, bonusuri sau sancţiuni li se cuvin sau li se aplică managerilor. Nu există, în acest domeniu, ceea ce înţelegeam cândva prin independenţă, libertate şi guvernare corporativă corectă.

• (II) Ne întrebăm, astfel, care au fost motivele care au declanşat această realitate economică în totalitate contrară dreptului şi democraţiei acţionariale

Criza din 2008, care a fost o criză în special bancară, a determinat deţinătorii de capitaluri, fondurile de pensii sau deţinătorii de mici economii să fugă de bănci, mai ales date fiind "soluţiile" aplicate de guverne - bail out (salvarea băncii falite şi infractoare cu bani publici) şi bail in (salvarea aceleaşi entităţi delincvente cu banii deponenţilor). Aceşti oameni şi aceste instituţii au migrat către piaţa de capital, către acţiuni sau obligaţiuni listate la burse. S-a creat un uriaş bazin de interese pentru piaţa de capital, care nu mai lega riscul de falimentul băncilor sau al societăţilor de asigurări, ci de afacerea sau planurile pe care şi le asumă managerii marilor corporaţii listate la bursă. Dividendele, care au devenit principala pradă pe piaţa de capital şi unicul criteriu de performanţă, au avut un trend crescător, mai mult sau mai puţin aproape de realitatea economică, dar au fost mereu mai mari decât dobânzile bancare în ultimii 13 ani.

O altă explicaţie rezidă în faptul că legile obligă sau "încurajează" fondurile de pensii să plaseze banii din contribuţiile viitorilor pensionari în acţiuni sau obligaţiuni listate.

La fel stau lucrurile în privinţa fondurilor de asigurări de sănătate şi a fondurilor "suverane".

Toţi aceşti investitori - acţionari atomizaţi (nesemnificativi), fonduri de pensii şi de asigurări de sănătate, fonduri "suverane" - trebuie să mandateze pe cineva să le reprezinte drepturile în societăţile listate, care au milioane sau sute de milioane de acţionari. Complexitatea societăţilor listate şi a produselor financiare care circulă pe piaţa de capital este atât de mare încât ne face pe toţi, oricât de cultivaţi şi sofisticaţi, pur şi simplu incompetenţi. Ne depăşeşte cu mult şi, în plus, nu avem resursele, nu avem timpul, nu avem logistica necesară pentru a o gestiona - nu avem nici aplicaţii, nici algoritmi, nici inteligenţa artificială, nici baze de date şi super-computere care să ne ajute în demersul sisific de gestionare a acestei complexităţi. Dar pentru giga-fonduri toate cele de mai sus sunt banalităţi. În plus, nu există o modalitate reală, efectivă, pentru ca acţionarul individual/instituţional să îşi poată exercita affectio societatis în astfel de societăţi. Nu poate exista fidelitate între acţionarii anonimi, dar exista Fidelity...

De aceea, acţionarul individual/instituţional nu are alternativă în afară de a mandata "profesioniştii", care vor exercita, în numele şi pe seama sa, toate prerogativele decurgând din calitatea de acţionar (de fapt, contra lor, dată fiind continua scădere a puterii de cumpărare a banilor). Deşi legea noastră pretinde un mandat special şi temporar, adaptat concret fiecărei adunări generale, giga - fondurile îşi creează propriu set de reguli şi impun, prin formulare pre-redactate, tipizate, un mandat general şi discreţionar, subsumat exclusiv scopului obţinerii de profit din dividende. Adunând mai multe astfel de mandate, suficiente pentru a controla pachete semnificative sau majoritare de acţiuni, ori poziţii de blocaj (veto), giga fondurile preiau controlul societăţii emitente a acţiunilor pentru care sunt desemnate mandatari. Giga - fondurile s-au împroprietărit astfel prin ocupaţiune asupra controlului exercitat asupra marilor întreprinderi, a statelor şi a cetăţenilor, expropriind, pur şi simplu, acţionarii, de controlul societăţii.

Această schemă este, în prezent, aplicată la nivel global. Nu există corporaţie importantă sau întreprindere care să fie plasată la adăpost de acest agent patogen, care să scape de acest modus operandi malefic. Prin intermediul acestor întreprinderi, toţi acţionarii, toate instituţiile, toţi clienţii, toate statele, întreaga democraţie ajung în stadiul de captivi.

Controlul societar şi hiper - îndatorarea sunt doar faţete ale problematicii. Trebuie "numărate" şi cenzura informaţiei, canalizarea voinţei, fabricarea consimţământului, internet of things, internet of bodies. Codul QR, de pe paşaportul digital sanitar, de exemplu, nu este altceva decât titlul de proprietate dobândită prin ocupaţiune pe care giga-fondurile (prin mijlocirea OMS şi a autorităţilor statale) o au asupra corpului şi libertăţii noastre.

Acest moloh al lumii contemporane** poate să spună nu numai că reprezintă mâna invizibilă a pieţei (declaraţie CEO Vanguard, 2017), ci şi că ne are pe toţi în proprietate, în concret prin prisma drepturilor şi libertăţile noastre, pe care ni le acordă, din când în când, cu pipeta, ca o concesie mărinimoasă pe care ne-o face. Nenorocirea este că, aşa cum am procedat cu acţiunile şi fondurile de pensii, singuri am cedat de bună-voie acest control, i-am mandatat să ne controleze. I-am mandatat să ne supună. Desigur, pentru "siguranţa noastră". Desigur, pentru binele comun, care este primordial faţă de binele individual.

Dacă v-aţi întrebat care este explicaţia nebuniei şi a absurdităţii care au cuprins lumea noastră, dacă aţi vrut să ştiţi de ce politicienii de peste tot, birocraţii, tehnocraţii, elitele medicale şi influencerii, se mişcă teleghidat, în sincron, ca şi când ar fi vrăjiţi de cântecul Flautului fermecat, dacă aţi încercat să înţelegeţi de ce dezinformarea, cenzura, sancţionarea delictului de opinie şi obligarea la semnalizarea virtuţii au covârşit presa, universităţile, instituţiile democratice etc., acum ştiţi.

Totalitarismul nu a fost niciodată mai simplu. Mai "normal". Este noua normalitate, acceptată cu zâmbet chinezesc pe buze de marea majoritate a "vestului democratic"...

Suntem sub tirania unui împărat corporatist global, cu milioane de braţe şi capete şi, practic, nemuritor. Un împărat aflat de partea negativă a forţei.

• În loc de concluzie

Astfel cum am precizat anterior, ne aflăm la acest moment într-un punct de răscruce, fără să avem viziuni foarte clare despre modul în care ne-am putea elibera. Avem, pe de o parte, opersiunea giga-fondurilor, care este malefică cel puţin pentru considerentele pe care le-am expus succint în cele de mai sus. Contracararea acestora, deturnând utilitatea socială a întreprinderii prin împărţirea profitului nu doar către acţionari, ci, în principal, către toţi stakeholder-ii şi persoanele care au contribuit la obţinerea acestuia nu reprezintă însă o soluţie veritabilă.

S-ar putea să ne aflăm la un last call al posibilităţii de a ne întoarce la origini, de a ne raporta la întreprindere ca la o entitate creată pentru a obţine profit şi a susţine diverse categorii de stakeholderi, dar căreia nu i se permite expansiunea la care au ajuns gigafondurile în ziua de astăzi. Până la urmă, orânduirea socială nu trebuie controlată de entităţi private, statul şi populaţia nu trebuie îngenuncheate de o mână de oameni care au creat bani din datorii şi a căror putere pare practic nelimitată. În definitiv, "every­thing is theoretically impossible until it is done." ***