Tarifele americane nu mai pot distruge o Europă care se autodistruge cu propriile tarife

Europa îşi impune singură tarife vamale mult mai mari decât cele propuse recent de administraţia Trump, iar aceasta reprezintă una dintre cele mai mari vulnerabilităţi ale sale, a scris recent Mario Draghi, fostul preşedinte al BCE, într-un editorial din Financial Times.

După ce subliniază că tarifele americane sporesc incertitudinea cu privire la creşterea economică din UE, Draghi susţine că sunt necesare schimbări radicale pentru eliminarea a cel puţin doi factori majori care au contribuit la această situaţie.

În primul rând este vorba despre "incapacitatea de lungă durată a UE de a face faţă constrângerilor de aprovizionare, în special barierelor interne ridicate şi obstacolelor de reglementare", în condiţiile în care "acestea sunt mult mai dăunătoare pentru creştere decât orice tarife vamale pe care le-ar putea impune SUA, iar efectele lor negative cresc în timp".

Cifrele prezentate de Draghi sunt de necrezut. Estimările de la FMI arată că "barierele interne ale Europei sunt echivalente cu un tarif de 45 % pentru industria prelucrătoare şi de 110 % pentru servicii".

Dar nu erau liberul schimb şi piaţa unică principalele argumente în favoarea Uniunii Europene? Nu sunt acestea înscrise în tratatele europene? Şi atunci ce au făcut până acum autorităţile europene, dincolo de forţarea unificării politice a Europei şi a uniformizării naţiunilor europene până la dispariţia lor totală?

Draghi mai accentuează în FT că aceste bariere restrâng piaţa pe care operează întreprinderile europene, iar schimburile comerciale între ţările UE sunt mai puţin de jumătate din nivelul schimburilor comerciale între statele americane.

Apoi fostul preşedinte BCE arată că o deplasare tot mai mare către servicii implică şi creşterea influenţei tarifelor şi barierelor interne.

Dar mai poate continua deplasarea către servicii a economiilor europene, în condiţiile este susţinută tot mai puternic necesitatea refacerii capacităţilor de construire a armelor şi muniţiilor pentru a face faţă invaziei iminente a Rusiei, după cum declară liderii europeni, care terorizează nejustificat populaţia pentru a-şi menţine puterea şi privilegiile?

Draghi mai acuză că reglementările UE au fost îndreptate mai ales către partea inovatoare din sectorul serviciilor, iar astfel a fost împiedicată creşterea firmelor din sectorul tehnologiei şi au fost ridicate bariere în faţa creşterii productivităţii.

Doar costurile de conformare cu GDPR au redus profiturile micilor întreprinderi europene de tehnologie cu până la 12%, după cum mai afirmă Draghi, care apoi arată că "incapacitate de a reduce barierele interne a contribuit, de asemenea, la deschiderea comercială neobişnuit de mare a Europei", iar ponderea comerţului în PIB a crescut de la 31 % la 55 % în zona euro din 1999 până în prezent, în timp ce în China a crescut de la 34% la 37%, iar în SUA de la 23% la 25%.

"Deschiderea a fost un avantaj într-o lume în curs de globalizare, însă acum a devenit o vulnerabilitate", mai scrie Draghi.

Pe fondul menţinerii ridicate a barierelor interne, companiile europene s-au îndreptat către pieţele externe pentru a suplini lipsa creşterii interne.

Fostul preşedinte al BCE trece apoi la al doilea factor care frânează Europa, respectiv "toleranţa sa faţă de cererea slabă persistentă, cel puţin de la criza financiară globală din 2008".

Deficitul relativ de cerere în raport cu marile economii globale a condus la "transformarea unei deschideri comerciale ridicate în excedente comerciale ridicate", iar cererea slabă a determinat şi "creştere excepţional de slabă a productivităţii totale a factorilor după recesiuni, un model care nu a fost observat în SUA".

Fără să aducă deloc în discuţie relaxarea masivă a politicii monetare, inclusiv prin măsurile iresponsabile ale dobânzilor negative şi relaxării cantitative, Mario Draghi susţine că declinul productivităţii ar putea fi explicat prin efectul cererii slabe asupra ciclului de inovare.

Dar dacă este vorba despre blocarea completă a transformărilor structurale, determinată de relaxarea politicii monetare, care a condus la aplicarea unor politici fiscale iresponsabile, al căror rezultat a fost creşterea masivă a datoriilor publice şi amorsarea unui ciclu vicios între guverne şi bănci?

"Ambele neajunsuri - oferta şi cererea - sunt în mare parte provocate de Europa însăşi", subliniază Draghi, care propune "un efort neabătut de eliminare a constrângerilor legate de ofertă pentru a ajuta sectoarele inovatoare să se dezvolte, inclusiv prin redirecţionarea cererii către piaţa internă".

În opinia sa, aşa-numita Busolă a competitivităţii a Comisiei Europene oferă o foaie de parcurs pentru a realiza acest lucru.

Draghi mai propune "o utilizare mai proactivă a politicii fiscale", care ar trebui să transmită un semnal întreprinderilor pentru a investi mai mult în cercetare şi dezvoltare.

Pentru toate acestea este nevoie de "o schimbare fundamentală de mentalitate", deoarece "barierele interne sunt o moştenire a vremurilor în care statul naţional era cadrul natural de acţiune".

Din păcate, eliminarea statului naţional din UE nu reprezintă o soluţie, cu atât mai mult cu cât soluţia implicită propusă de Mario Draghi ar conduce la o centralizare a deciziilor economice la Bruxelles şi la crearea unui cadru de planificare care ar face de ruşine Gosplanul din URSS.

Editorialul lui Mario Draghi din Financial Times prezintă un diagnostic foarte bun al "bolilor" multiple de care suferă Uniunea Europeană, chiar dacă nu oferă birocraţiei de coşmar de la Bruxelles locul de "cinste" pe care îl merită, însă tratamentul prescris este dezastruos, deoarece nu poate conduce la schimbările radicale despre care scrie, dar pe care nu le identifică.

Dacă Mario Draghi nu ar fi făcut totul pentru salvarea euro în calitate de preşedinte al BCE, schimbarea radicală ar fi început de mai mult timp în Europa.

Se pare că unul dintre principalii responsabili pentru starea actuală a zonei euro încă refuză să-şi asume responsabilitatea şi consideră că mai poate oferi soluţii fără să se întrebe, chiar şi în trecere, cum mai pot veni schimbările radicale din partea actualei Comisii Europene, a autorităţilor naţionale şi a celor de la Bruxelles, când vina dezastrului european în derulare le aparţine în totalitate.