Tendinţa instanţelor: reechilibrări de curs la valoarea de 3-3,2 lei pentru un CHF

Recenta practică a instanţelor în materia adaptării contractelor de credit încheiate în CHF se orientează către o îngheţare a cursului la valoarea de 3,2 lei pentru un franc elveţian (CHF), curs ce urmează a fi aplicat pentru viitor.

După cum ştim, aplicarea impreviziunii, respectiv a remediului judiciar (a soluţiei de adaptare) este lăsată la aprecierea judecătorului, care, în funcţie de împrejurările cauzei va decide modalitatea în care va continua contractul, în ciuda existenţei sau nu a unei cereri exprese din partea consumatorului.

Constatând această tendinţă în practica noastră, voi încerca să argumentez de ce această soluţie nu este, poate, cea mai echitabilă pentru consumator. Înainte de a face însă această analiză, trebuie totuşi să fac menţiunea că apreciez şi salut interesul manifestat al anumitor instanţe de a identifica totuşi un remediu.

Astfel, fără a fi nemulţumită complet (şi ca să nu ni se ia darul), voi spune în felul următor:

Cred că soluţia pleacă de la ideea de împărţire echitabilă a riscului între creditor şi debitor, precum şi de la procentul de 52,6% prevăzut de recenta definiţie a impreviziunii în contractele de credit încheiate în valută, prevăzut de legea 77/2016 modificată prin legea 52/2020. Principiul este corect, însă ceea ce se omite din punctul meu de vedere, în această ecuaţie, este faptul că debitorul a suportat deja acest risc vreme de 12-13 ani, în integralitate. Este adevărat că legea prevede acum un prag de 52,6%, însă nu trebuie să uităm că această constatare a legiuitorului a intervenit la aproximatv 12 ani de la încheierea acestor contracte, şi nu în T0, astfel că nu poate fi primită ideea că o reechilibrare pentru viitor la valoarea de 52,6% ar fi o soluţie echitabilă pentru debitor.

Cum prin mecanismul impreviziunii nu se poate dispune remediul decât pentru viitor, echitatea se va produce doar pentru 2 sau 2/3 din durata contractului, deoarece aceste contracte sunt încheiate pentru o perioadă minimă de 30 de ani. Cum consumatorul nu avea posibilitatea invocării impreviziunii anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată, nu poate fi reţinută o culpă în sarcina sa, respectiv o lipsă de interes în solicitarea unui remediu.

Din calculele realizate în fiecare cauză pe care o administrăm, raportat la cursul actual, această soluţie conduce totuşi la o reducere a valorii soldului în lei de 27,5% şi a ratei cu aproximativ o treime, o reducere deloc de neglijat în situaţia în care, spre exemplu, creditorul în cauză nu oferă nicio soluţie de conversie sau nu este dispus să negocieze de nicio manieră.

Revenind, însă, la argumentul anterior, al duratei suportării riscului de către consumator, din punct de vedere matematic, mai corectă ar fi o soluţie de curs istoric plus o marjă de 20% sau o împărţire diferenţiată în funcţie de durata contractuală. Spre exemplu, o soluţie cu adevărat echitabilă ar fi aceea a suportării de către creditor pe o perioadă egală cu cea în care consumatorul a suportat integral cursul valutar, iar pentru restul contractului să se aplice o împărţire echitabilă a cursului sau o stabilizare a acestuia la 3,2 lei pentru 1 CHF.

Spre exemplu: în ipoteza unui contract de credit încheiat pe 30 de ani, dacă între anii 2008 şi 2021 consumatorul a suportat riscul 100%, atunci instanţa ar putea dispune ca în perioada 2021- 2034 consumatorul să achite rata la cursul istoric, pentru ca, mai apoi, până la scadenţa finală, acest risc să fie suportat în mod egal de către co-contractanţi.

Evident că aplicarea unei asemenea soluţii de către instanţă presupune un efort mai mare, în sensul că analiza ar trebui să fie mult mai amănunţită, iar remediul detaliat, chestiune care se poate dovedi extrem de dificilă, în special ca urmare a gradului de încărcare a instanţelor.

Pe lângă argumentele juridice pe care noi le-am folosit în susţinerea soluţiei de îngheţare la un curs istoric plus 20%, aceasta se justifică şi matematic, dacă ne raportăm, cum spuneam, la sumele achitate de consumator, durata suportării integrale a riscului, durata contractului şi nu în ultimul rând deprecierea garanţiei imobiliare. Ajustarea valorii principalului de plată la valoarea de piaţă a imobilului nu trebuie scăpată din vedere, aşa cum ne arată, de altfel, şi Curtea Constituţională, deoarece, în cele mai multe cazuri, scopul încheierii contractului a fost acela de a achiziţiona o locuinţă cu prefigurarea clară de către ambele părţi contractante, a faptului că, în situaţia unei incapacităţi de plată, valoarea garanţiei va acoperi valoarea obligaţiei de plată (nu trebuie să uităm, de asemenea, că la data încheierii unui contract de credit, valoarea evaluată a imobilului trebuie să fie semnificativ mai mare decât cea a creditului acordat, conform regulilor de creditare).

Până la urmă, în judecarea acestor chestiuni, nu trebuie omis faptul că scopul oricărui remediu judiciar trebuie să fie acela de a preveni ruina contractuală şi, dacă este posibil, de a salva contractul, astfel încât o soluţie de adaptare să fie utilă cazului particular şi nu să conducă la o altă situaţie, "mai puţin inechitabilă" decât precedenta.