Toamna cea lungă a guvernatorului

Am văzut şi revăzut înregistrările video ale prezentării ultimului raport asupra inflaţiei şi încă refuz să cred că Mugur Isărescu poate să facă o astfel de confuzie gravă între semnificaţia nivelului şi dinamicii dobânzilor.

În cadrul conferinţei de presă, conducătorul BNR a făcut o afirmaţie halucinantă. "Se poate spune şi aşa: nu că debitorii vor da 100 de lei în plus, luna viitoare, la rată, din cauza ROBOR, ci că, în luna precedentă, rata a fost cu 100 de lei mai mică", a declarat Mugur Isărescu, după ce a amintit că dobânda de referinţă de pe piaţa interbancară se află la un nivel încă redus.

Da, nivelul este redus, însă acesta a crescut de circa 3 ori faţă de minimul istoric din toamna anului 2016, când volumul creditelor pentru locuinţe în lei era deja pe o traiectorie exponenţială de creştere. Fenomenul a apărut în urma deciziei guvernamentale de a se acorda creditele din cadrul programului Prima Casă exclusiv în lei, începând din august 2013, un program susţinut de BNR încă de la iniţierea lui, în 2009.

Să fie vorba despre ignoranţă, despre care Confucius spunea că este "noaptea minţii, dar o noapte fără lună şi stele", sau doar de o aroganţă deplasată a unui guvernator "infailibil" de bancă centrală?

În aceeaşi categorie intră şi afirmaţia referitoare la "teoria aproape marxistă că dacă a crescut masa monetară am creat inflaţie". Oare profesorul Milton Friedman, care spunea odată că "inflaţia este întotdeauna şi oriunde un fenomen monetar", a fost un fel de neomarxist?

Dar preşedintele BCE, Mario Draghi, sau fostul preşedinte al Federal Reserve, Ben Bernanke, care au justificat necesitatea relaxării cantitative nu prin salvarea sistemelor bancare sau a guvernelor falimentare, ci prin evitarea deflaţiei şi creşterea inflaţiei către o ţintă echivalată cu stabilitatea preţurilor?

Guvernatorul Isărescu a amintit programul de relaxare cantitativă al BCE, în ciuda căruia "totuşi se bat cu deflaţia", pentru a justifica faptul că inflaţia de la noi nu este un fenomen monetar.

Aparenta contradicţia dintre creşterea masei monetare şi "refuzul" inflaţiei de a apărea a fost explicată recent de analistul american Martin Armstrong pe blogul său. "Teoria inflaţiei care domină gândirea economică modernă a rămas legată de vechiul sistem monetar global, ancorat în monedă, în condiţiile în care sistemul actual este bazat pe credit", iar din acest motiv "programele de relaxare cantitativă au eşuat în "producerea inflaţiei", în condiţiile în care "ratele de schimb nu depind de acoperirea în aur a unei valute, ci de încrederea în guverne" (n.a. mai multe informaţii în "Inflaţia, un fenomen paranormal care scapă înţelegerii?", BURSA, 24.04.2018).

În ceea ce priveşte lichiditatea excedentară de pe piaţa interbancară, guvernatorul Isărescu a spus "dacă nu s-a dus în credit, nu avea cum să creeze inflaţie", recunoscând, de asemenea, că "noi am lăsat mai multă lichiditate în piaţă începând cu 2014 - 2015 ca să stimulăm creditarea", însă "nu s-a dovedit suficient", deoarece "sunt alte blocaje".

Dar dacă "lăsarea lichidităţii în piaţă" a fost o mare greşeală?

Un studiu mai vechi de la FMI, "Lichiditatea excedentară şi eficienţa politicii monetare: dovezi din Africa Subsahariană", arată că "lichiditatea excedentară slăbeşte mecanismul de transmisie al politicii monetare şi capacitatea autorităţilor de a influenţa condiţiile cererii din economie". Este analiza prea veche pentru a mai fi relevantă?

Se poate, însă articolul semnat de Magnus Saxegaard este utilizat ca referinţă şi într-o analiză similară pentru Indonezia, "Impactul lichidităţii excedentare asupra politicii monetare", din ianuarie 2012, unde concluzia este că "lichiditatea excedentară reduce eficienţa politicii monetare pentru controlarea inflaţiei"

Într-un articol mai recent, "Impactul lichidităţii asupra eficienţei transmisiei politicii monetare la nivelul Băncii Centrale din Maroc", apărut în revista "International Journal of Economics and Financial Issues" în 2014, cei doi autori observă acelaşi fenomen: în perioadele cu lichiditate excedentară pe piaţa interbancară, mecanismele de transmisie ale politicii monetare sunt mai puţin eficiente, iar un deficit de lichiditate asigură o eficienţă sporită.

În ciuda lichidităţii excedentare din ultimii ani, BNR a privit neputincioasă la "realitatea cruntă" a scăderii intermedierii financiare, pe fondul scăderii puternice a creditării firmelor.

De ce nu au revenit firmele româneşti la "exuberanţa" împrumuturilor dinaintea crizei? Poate că au învăţat lecţia sa dureroasă.

Guvernatorul Isărescu a mai afirmat că firmele multinaţionale nu au nevoie de creditare din ţara noastră. Fenomenul are o explicaţie foarte simplă: corporaţiile prezente pe piaţa internă beneficiază direct sau indirect de pornirea tiparniţei de către BCE pentru costurile lor de finanţare apropiate de zero.

În acest condiţii, se poate spune că ele au un avantaj incorect în faţa firmelor româneşti.

Din păcate, aceasta nu este singura problemă cu care se confruntă sectorul privat autohton. Subcapitalizarea şi capitalizarea negativă sunt rezultatul politicilor economice iresponsabile şi incoerente, care nu oferă un mediu favorabil şi predictibil pentru majorarea capitalului, o condiţie fundamentală a creşterii productivităţii muncii.

Oficialii, atât de la BNR cât şi de la guvern, îi învinovăţesc pe antreprenori că preferă să acorde credite propriilor firme în loc să le majoreze capitalul, dar uită că această atitudine este complet raţională în faţa incertitudinilor de pe piaţă.

Lipsa capitalului are un impact deosebit de negativ asupra productivităţii muncii şi împiedică o creştere sănătoasă a salariilor, cu toate că deficitul de pe piaţa muncii tinde să se cronicizeze, în condiţiile în care România a cunoscut un exod fără precedent al forţei de muncă. Emigrarea masivă a românilor este tot un rezultat al politicilor economice dezastruoase din ultimele decade.

Acestea sunt principalele probleme care trebuie rezolvate înainte să căutăm soluţii pentru creşterea creditării firmelor, iar din acest motiv, iniţiativa recentă a Asociaţiei Române a Băncilor este sortită eşecului.

Conform unui articol de la Profit.ro, ARB a prezentat guvernului proiectul de înfiinţare a unui grup de lucru pentru găsirea soluţiilor de relansare a creditului privat. Din păcate, un grad mai ridicat al intermedierii financiare nu poate fi un scop în sine, ci doar un rezultat al evoluţiei organice a economiei. Forţarea creşterii sale nu va conduce decât la introducerea unor noi dezechilibre majore în economie.

În acest context, trebuie remarcat avertismentul conducătorului BNR referitor la capitalizarea prin împrumut a firmelor, care nu este decât o iluzie. "Este nu numai păguboasă, ci imposibilă, te bagă în faliment", a declarat guvernatorul Isărescu, care a promis o analiză mai amplă a fenomenului subcapitalizării şi a soluţiilor posibile.

Dacă acestea nu vor include liberalizarea economică şi îngheţarea poverii fiscale la un nivel scăzut pentru o perioadă îndelungată, ceea ce presupune ajustarea cheltuielilor guvernamentale în funcţie de venituri şi nu invers, atunci valoarea lor este, în cel mai bun caz, nulă.

Atât comunicatul de presă privind decizia de politică monetară, cât şi prezentarea raportului asupra inflaţiei, au inclus numeroase justificări ale deciziilor BNR din ultima perioadă, care "nu vrem să sugrume creşterea economică", după cum declara guvernatorul Mugur Isărescu.

Necesitatea creşterii dobânzilor a fost percepută la nivel guvernamental drept piedică pentru continuarea creşterii şi a generat un conflict "la nivel înalt", care a fost ulterior aplanat, iar consilierul Adrian Vasilescu încearcă să "dezamorseze" ceea ce spune că sunt "nervii care explodează" şi "intrigile care se ţes" în jurul Băncii Naţionale.

Într-un articol preluat pe site-urile mai multor publicaţii, consilierul guvernatorului afirmă că "după decembrie 1989, BNR a salvat ţara de o hiperinflaţie iminentă, a consolidat sistemul bancar, a făcut să funcţioneze piaţa monetară şi valutară, a denominat leul şi i-a asigurat convertibilitatea totală", pe lângă alte "minuni", toate cu caracter "salvator".

A salvat ţara de hiperinflaţie iminentă? Din câte îmi amintesc, cărţile de economie definesc hiperinflaţia printr-o creştere anuală a preţurilor de consum de cel puţin 50%.

La noi rata inflaţiei a fost de 222% în 1991, circa 200% în 1992 şi 295% în 1993, conform datelor de la FMI, în timp ce rata medie a inflaţiei din cei trei ani a fost de 25% în Ungaria şi 47% în Polonia.

După o inflaţie medie de 62% între 1994 şi 2000, dinamica anuală a preţurilor de consum a scăzut pentru prima dată sub 10% doar în 2004.

Practic, România s-a aflat într-un regim hiperinflaţionist cel puţin în primii 10 ani ai tranziţiei, iar denominarea leului a fost necesară tocmai din acest motiv. Adică denominarea salutată de Adrian Vasilescu drept succes al BNR nu este decât o "măsură" a eşecului instituţiei de a stăvili inflaţia. Dar cine mai are răbdare să observe aceste "fracturi" grave de logică?

Informaţiile recente din presă arată că Mugur Isărescu nu mai doreşte un nou mandat la BNR. Oare nu trebuie folosită această "oportunitate" pentru modificarea Statutului BNR, în care să se arate, după cum este cazul la BCE, că mandatul unui guvernator este unic şi are o durată de 8 ani?

Toamna cea lungă a guvernatorului se va sfârşi anul viitor, înainte ca economia României să intre într-o nouă iarnă grea.