Trei standarde internaţionale de raportare financiară cu impact asupra modelelor de afaceri

Atunci când investitorii iau o decizie de alocare a capitalului au nevoie de informaţii credibile, transparente şi comparabile cu privire la situaţia economică şi financiară a companiilor. De asemenea, autorităţile de stat statistice şi cele fiscale folosesc informaţiile respective în agregarea datelor macroeconomice şi în stabilirea obligaţiilor fiscale ale acestor companii.

Iată de ce, în toate statele membre ale Uniunii Europene (UE), dar şi în multe alte jurisdicţii de pe glob, firmele listate la bursă folosesc standardele internaţionale de raportare financiară (IFRS) pentru evaluarea activelor şi pasivelor, a tranzacţiilor economice şi financiare, precum şi pentru reflectarea acestora în bilanţurile contabile şi în situaţiile veniturilor, a profiturilor şi a pierderilor. Aceste IFRS sunt elaborate de către Consiliul standardelor internaţionale de contabilitate (IASB), o organizaţie neguvernamentală, non-profit. În UE, standardele devin obligatorii pentru firmele listate la bursă, prin actele de implementare emise de către Comisia Europeană, după acordul primit de la Consiliul şi Parlamentul European, potrivit Regulamentului nr.1606 din 2002.

Acum zece ani, declanşarea crizei financiare în SUA şi, ulterior, în întreaga lume a condus la pierderi uriaşe pentru oameni, investitori, firme şi bugete naţionale chemate să asaneze bănci şi alte companii din sectorul financiar. Pe bună dreptate, mulţi oameni şi-au pus întrebarea cum a fost posibil ca atât de multe pierderi, situaţii de supra-îndatorare şi asumarea de riscuri exagerate să fi fost raportate "prea puţin şi prea târziu" de către bănci, bănci de investiţii, firme de asigurări şi alte firme din sectorul financiar. Unii experţi au apreciat că şi IFRS în vigoare au contribuit la raportarea cu întârziere a pierderilor şi datoriilor reale, ca urmare a conceptelor avute în vedere la elaborarea acestor standarde. În consecinţă, în acest deceniu, IASB a elaborat noi IFRS, cu scopul declarat de a contribui la creşterea transparenţei şi a credibilităţii informaţiilor financiare.

În principal, trei noi standarde au un impact important asupra firmelor din sectorul financiar, dar şi din alte sectoare ale economiei: IFRS 9 Instrumente financiare; IFRS 16 Leasing; IFRS 17 Contracte de asigurare.

Noul standard IFRS 9 Instrumente financiare a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2018. Acest standard schimbă fundamental modelul de recunoaştere şi raportare a pierderilor care pot apărea la bănci şi alte instituţii financiare, prin trecerea de la conceptul de "pierderi efective" la cel de "pierderi aşteptate". Până la acest nou standard, de exemplu, băncile recunoşteau şi raportau, ca pierderi efective, numai creditele la care nu se rambursau ratele de credit şi nu se plăteau dobânzile, după o anumită perioadă de timp (de pildă, 90 de zile). Nu de puţine ori, prin reeşalonarea ratelor scadente şi a dobânzilor datorate, se amână nejustificat recunoaşterea şi raportarea pierderilor. Potrivit noului standard IFRS 9, pierderile vor fi recunoscute şi raportate, în diferite stadii, astfel: în momentul acordării (stadiul 1), de exemplu, a unui credit, se poate anticipa, la nivelul unui an întreg, pierderile aşteptate, în funcţie de modelul de business, respectiv de gradul de risc acceptat în creditare de către fiecare bancă. În mod corespunzător, pentru aceste pierderi aşteptate se constituie şi provizioane, care micşorează profitul impozabil. Pentru simplificare, de pildă, dacă o bancă are în medie pierderi de cca. 10 la sută, la creditele acordate, atunci, încă de la momentul acordării unui credit, se poate anticipa recunoaşterea şi raportarea unei pierderi de 10 la sută din creditul acordat. În stadiile 2 şi 3, pe măsură ce riscul unor credite acordate devine semnificativ, se trece la recunoaşterea şi raportarea pierderilor pe întreaga durată de viaţă a creditelor respective. IFRS 9 aduce o clarificare şi asupra clasificării instrumentelor financiare şi a modului de evaluare a acestora la costul de amortizare sau la valoarea justă. Astfel, în funcţie de modelul de business adoptat, un activ financiar care este ţinut numai pentru obţinerea veniturilor contractate - de exemplu, rambursarea ratelor de împrumut şi plata dobânzilor - va fi evidenţiat la costul de amortizare, în timp ce un alt activ financiar menţinut doar pentru a fi vândut va fi evaluat la valoarea justă (care, în cazul unor acţiuni listate, va fi preţul de pe bursă).

Întrucât trecerea la recunoaşterea pierderilor aşteptate conduce la majorarea cerinţelor de capital ale băncilor, s-a aprobat o perioadă tranzitorie pentru realizarea acestei creşteri.

IFRS 16 Leasing cu aplicare de la 1 ianuarie 2019. De regulă, companiile care căpătau dreptul de a utiliza active (avioane, maşini, echipamente industriale, clădiri etc.) prin contracte de leasing operaţional înregistrau obligaţiile decurgând din aceste contracte în conturile ţinute în afara bilanţurilor contabile. Acest mod de reflectare a obligaţiilor generate de contractele de leasing era netransparent şi impunea ajustarea, de către investitori şi analişti, a informaţiilor din bilanţuri, pentru determinarea gradului real de îndatorare, pe baza unor coeficienţi de aproximaţie (de exemplu, pentru a estima valoarea prezentă a plăţilor viitoare pentru leasing, unii experţi multiplicau valoarea cheltuielii anuale de opt ori). Aceeaşi ajustare era necesară pentru situaţia veniturilor, deoarece plăţile făcute, pe durata de viaţă a contractului de leasing, erau înregistrate drept cheltuieli de închiriere, influenţând mărimea unor indicatori de referinţă în analizele financiare, ca, de exemplu, EBIDA. Prin noul IFRS 16 Leasing, toate companiile listate la bursă sunt obligate să înregistreze în bilanţurile contabile, la valoarea prezentă, atât dreptul de a folosi activele luate în leasing, cât şi obligaţiile decurgând din contractul de leasing, pe întreaga durată de viaţă a acestuia. Totodată, în situaţiile de venituri, aceste companii vor înregistra distinct cheltuielile cu deprecierea activului şi cheltuiala financiară cu dobânda rezultată din obligaţiile contractului de leasing. Aceste modificări introduse de către IFRS 16 vor asigura o mai bună comparabilitate a rezultatelor şi poziţiilor financiare ale companiilor, precum şi a analizelor diferitelor alternative de finanţare a activelor (prin împrumut pentru cumpărare sau prin leasing). IFRS 16 leasing nu se aplică în cazul contractelor de leasing pe o durată mai mică de un an şi a celor de mică valoare (cum ar fi, de exemplu, computerele luate în leasing operaţional).

IFRS 17 Contractele de asigurări cu aplicare de la 1 ianuarie 2021 (acest IFRS poate fi aplicat si înainte de 1 ianuarie 2021, dar numai concomitent cu IFRS 9 Instrumente financiare). Companiile de asigurări oferă oamenilor şi firmelor posibilitatea de a transfera riscurile generate de diferite evenimente (decese, accidente, calamităţi naturale, riscul pentru neplata obligaţiilor de către beneficiarii de credite etc.). Pe de altă parte, companiile de asigurări sunt investitori instituţionali importanţi care investesc pe termen lung în active financiare şi alte categorii de active. Ca atare, sănătatea financiară a companiilor de asigurări este importantă pentru economia globală, iar situaţiile financiare ale acestora trebuie să reflecte riscurile asigurării şi schimbările în aceste riscuri, într-un mod transparent şi în timp util. Noul IFRS 17 aduce schimbări importante în recunoaşterea şi reflectarea obligaţiilor asiguratorilor rezultate din contractele de asigurare pe termen lung, cum sunt, de exemplu, asigurările de viaţă. În prezent, multe companii de asigurări nu actualizează obligaţiile pe care acestea le au, ca urmare a schimbărilor din economie cum ar fi modificările în ratele de dobânzi şi riscuri. De pildă, o companie de asigurări, care a încheiat un contract de asigurare cu zece ani în urmă, când ratele dobânzilor erau mai mari, va subevalua obligaţiile sale, dacă nu actualizează aceste obligaţii în funcţie de ratele de dobânzi curente care sunt mai mici. Mai mult, companiile de asigurări pot folosi standardele naţionale pentru evaluarea obligaţiilor din contractele de asigurări pe termen lung, ceea ce conduce la lipsa de comparabilitate a rezultatelor financiare şi, ca atare, la necesitatea de ajustare a datelor pentru analizele făcute de către investitori şi analişti. Noul IFRS 17 obligă companiile de asigurări listate la o procedură unitară în evaluarea obligaţiilor asumate, rezultate din contractele de asigurare şi actualizarea acestora, în funcţie de schimbările, în primul rând, în mărimea ratelor de dobânzi, la fiecare perioadă de raportare, oferind astfel o informaţie mai bună cu privire la profitabilitatea curentă şi viitoare a companiilor de asigurare, precum şi o informaţie comparabilă, necesară pieţelor de capital. Potrivit noului IFRS 17, o companie de asigurări va raporta în bilanţurile sale o estimare curentă a primelor de asigurare prevăzute a se încasa, pe baza contractelor de asigurare, a plăţilor estimate pentru riscurile asigurate, beneficiilor şi cheltuielilor, ajustate la valoarea prezentă şi ţinând seama de riscurile pe care le prezintă aceste sume. De asemenea, companiile raportează şi profitul aşteptat pentru furnizarea serviciului de asigurare. IFRS 17 impune companiilor de asigurări actualizarea fluxurilor de cash la fiecare dată de raportare, iar schimbările în aceste fluxuri sunt înregistrate fie ca profit sau pierdere sau ca o ajustare la profitul aşteptat, în funcţie de cauzele schimbării (în contul de profit sau pierdere sau în alte elemente ale rezultatului global). Prin aplicarea simultană a IFRS 9 pentru investiţiile făcute de către compania de asigurare şi a IFRS 17 pentru evaluarea obligaţiilor acestei companii, rezultate din contractele de asigurare, se previn dis­torsiunilor generate de folosirea diferitelor metode de evaluare a activelor şi pasivelor acestor companii. În acest sens, la introducerea IFRES 9, companiile de asigurări au avut posibilitatea de a alege opţiunea de a amâna aplicarea IFRS 9, până la introducerea IFRS 17.

În aprobarea aplicării noilor IFRS, în special a IFRS 9 şi 17, în Uniunea Europeană, atât la nivelul Comisiei Europene, cât şi al Consiliului şi al Parlamentului European, au avut loc analize, consultări şi audieri cu experţi şi reprezentanţi ai companiilor din industriile respective cu scopul de a identifica, în special, posibilele efecte negative asupra deciziilor de alocare a capitalului pentru investiţii pe termen lung. Prin extinderea metodei de evaluare pe baza principiului justei valori, precum şi a cerinţei de determinare a valorii actualizate a fluxurilor viitoare de cash generate de activele şi pasivele companiilor din sectorul financiar, există posibilitatea ca aceste companii să reducă interesul pentru investiţiile pe termen lung. Consiliul standardelor internaţionale de contabilitate, care a elaborat IFRS, nu a putut efectua studii de impact, limitându-se la analize calitative, pe baza informaţiilor oferite de un număr mai mare sau mai mic de firme. Atât concluziile IASB, cât şi cele ale instituţiilor europene converg, deocamdată, în a afirma că riscul unui impact negativ asupra investiţiilor pe termen lung există, dar acesta este mic. Rămâne ca viaţa să şi confirme aceste concluzii.