Ultima zi - mâine dispare pragul de deţinere la SIF-uri

• Repere istorice

La început s-au numit Fondurile Proprietăţii Private sau, pe scurt, FPP-uri. În 1995, Programul de Privatizare în Masă le-a schimbat denumirea în Societăţi de Investiţii Financiare, pentru a reflecta mai bine noul lor statut şi rol economic.

În 1999, acţiunile lor au fost înscrise la cota Bursei de Valori Bucureşti, devenind, în scurtă vreme, cele mai lichide (şi atractive) titluri tranzacţionate pe piaţa românească, statut pe care îl mai au, în mare măsură, şi în prezent. Au devenit acţionari semnificativi în bănci, în BVB şi SIBEX, au făcut obiectul unor lupte acerbe pentru control, au atras personaje cheie din lumea afacerilor, ba chiar şi atenţia unora dintre cei care au operat la limita greu de definit dintre afacerile legitime şi banii proveniţi din surse discutabile.

[...]

Înfiinţarea FPP-urilor a fost consecinţa directă a unei prevederi hazardate, introduse prematur în Legea 15/1990, la insistenţa unor economişti de orientare social-democrată şi a unor politicieni ai momentului, care au considerat că este obligatoriu ca, în corpul respectivei legi, să fie introdusă o prevedere referitoare la privatizare cu participarea populaţiei, pentru a respecta atât promisiunile făcute, cât şi pentru a răspunde aşteptărilor. Astfel a apărut prevederea că "30% din capitalul social al societăţilor comerciale" va fi atribuit gratuit cetăţenilor români îndreptăţiţi. Cât înseamnă acest 30%, cum să-l împarţi, în ce formă, cum defineşti corect care erau cetăţenii îndreptăţiţi, ce instituţii trebuie să gestioneze procesul şi multe alte astfel de întrebări şi-au căutat răspunsul timp de un an şi, abia la sfîrşitul lunii mai 1991, a apărut proiectul legii privatizării care prevedea alocarea acestei cote de 30% către cinci organisme de plasament colectiv, inspirate oarecum din experienţa fondurilor de tip "SICAV" din Franţa, care să se numească Fondurile Proprietăţii Private şi să fie amplasate la Bucureşti, Braşov, Bacău, Arad şi Craiova.

Aceste instituţii urmau să fie încadrate cu personal de specialitate cu bune cunoştinţe de economie, finanţe şi limbi străine de circulaţie internaţională care trebuiau să administreze averea alocată către circa 17,5 milioane de cetăţeni până în momentul în care aceştia vor putea să-şi valorifice deţinerile prin convertire în acţiuni la alte societăţi sau prin vânzare.

Discuţiile cu privire la normele metodologice de aplicare a legii au continuat până la începerea activităţii efective a FPP-urilor, dar coordonatele principale au fost schiţate prin discuţii cu specialişti aduşi de către o firmă de prim rang din investment banking, respectiv Lazard Freres, ca şi cu cei care au acordat asistenţă de la început în domeniul privatizării, respectiv de la Shearman&Sterling şi Coopers&Lybrand, iar, după începerea funcţionării, fiecare FPP a beneficiat de asistenţă tehnică din partea unor specialişti de prim rang plătiţi prin ajutorul oferit de programe guvernamentale bilaterale cum a fost British Know How Fund pentru FPP4 Muntenia, sau de programe multilaterale, precum programul Phare al CEE.

Discutarea şi alegerea soluţiilor tehnice pentru alocarea acţiunilor între cele cinci FPP-uri au fost lungi şi aprinse. Enunţul era simplu: 30% din acţiunile fiecăreia dintre cele circa 5.700 de societăţi comerciale trebuiau împărţite între cele cinci FPP-uri şi să rezulte portofolii echilibrate valoric. S-au propus diverse metode, s-au făcut simulări, s-au analizat diverse scenarii, s-a propus chiar şi o alocare loteristică, s-a încercat să se ţină cont şi de aspecte de imagine sau ambiţii locale, dar obiectivele centrale urmărite au fost acelea de a asigura o împărţire echilibrată şi o gestiune cât mai corectă în interesul acţionarilor.

Pînă la urmă s-a optat pentru o alocare bazată pe criterii mixte:

-pentru întreprinderile mari se va folosi o alocare cu prioritate din anumite domenii, pentru a da o orientare strategică respectivului fond (de exemplu, pentru FPP3 Transilvania una din orientări a fost turismul şi i s-au alocat 30% dintre acţiunile celor mai mari unităţi din turism, pentru FPP1 Banat-Crişana, una dintre componentele strategice a fost prelucrarea lemnului, industria celulozei şi a hîrtiei, pentru FPP5 Oltenia a existat o alocare preferenţială a acţiunilor societăţilor din industria chimică etc);

-pentru întreprinderile mici şi mijlocii s-a optat, ca regulă generală, pentru alocarea geografică.

Aceste criterii s-au suprapus uneori, şi nu au mai fost avute în vedere în momentul elaborării PPM, dar respectiva alocare iniţială şi-a pus amprenta asupra portofoliilor celor cinci FPP-uri şi SIF-urile actuale moştenesc destul de mult din orientarea iniţială şi păstrează elementele cele mai bune din alocarea primară.

Un caz aparte a fost pentru acţiunile societăţilor bancare: 30% din acţiunile băncilor cu capital majoritar de stat au fost împărţite egal între cele cinci FPP-uri, ceea ce ulterior a condus la concertări ale strategiilor SIF-urilor care au mers mai departe decât ar fi fost de dorit. De altfel, "alinierea" politicii SIF-urilor a fost mulţi ani foarte puternică (dacă privim, de exemplu, nivelul dividendelor distribuite sau subscrierile comune la anumite societăţi), făcând să dispară ideea iniţială de concurenţă reală între acestea.

Din perspectiva ulterioară, alocarea efectivă a constituit o reuşită, avînd în vedere că şi după transformări şi modificări serioase atât în interiorul SIF-rilor, cât şi în mediul economic în care acţionează se menţine un relativ echilibru şi la unele au fost menţinute anumite orientări strategice (vezi interesele SIF3 în turism, de exemplu).

În ceea ce priveşte managementul, consultanţii străini au opinat încă de la început că trebuie atribuit direct unor administratori de fonduri profesionişti. În 1991-1992 nu era acceptabil în România ceea ce s-a petrecut la mai bine de 15 ani diferenţă cu Fondul Proprietatea, şi anume încredinţarea gestionării unor active româneşti, proprietatea cetăţenilor români, unor străini. Nici legislaţia românească nu prea prevedea explicit posibilitatea ca administratorul unei societăţi pe acţiuni să poată fi o persoană juridică (prima instituţie cu conducere dualistă a fost o "instituţie publică administrată privat", respectiv Bursa de Valori Bucureşti în 1995).

Pe de altă parte, în 1992 nici nu erau prea mulţi administratori profesionişti dornici să facă cunoştinţă cu minerii.

Astfel s-a ajuns la situaţia în care primele conduceri ale SIF-urilor să fie numite politic, respectiv de Guvernul României, prin ordonanţă, iar ulterior de către Parlamantul României, cu întreaga cohortă de consecinţe ale unor legături prea strânse între politicieni şi gestionarea unor valori.

Dacă privim lista primelor numiri (vezi lista), observăm atât unele linii de continuitate, cât şi anumite legături de interese care persistă şi în ziua de astăzi. Din fericire, priceperea şi preocupările politicienilor din acele momente nu permiteau un amestec foarte brutal şi necesităţile de gestionare corectă şi eficientă, ca şi pregătirea profesională continuă şi contactul cu specialiştii străini au prevalat, inducînd o puternică componentă profesională. Legătura cu politicul însă a permis unor membri ai conducerilor SIF-urilor să-şi protejeze foarte eficient poziţiile şi să aibă o considerabilă influenţă asupra elaborării şi modificării oricărui act normativ care afecta statutul SIF (vezi durata de la apariţie şi până la adoptarea legii cu privire la pragul de deţinere, de exemplu).

[...]

Conceptul iniţial a suferit foarte multe influenţe, dar putem aprecia că unul dintre obiectivele iniţiale, respectiv acela de a crea câteva companii financiare importante, care să ajute la dezvoltarea economică regională, a fost atins.

Patru dintre SIF-uri, amplasate în centre urbane importante (Arad, Bacău, Braşov, Craiova) s-au dezvoltat în puncte cheie de sprijin pentru economia regiunilor respective, şi-au construit sedii impozante în oraşele respective, au contribuit la privatizare, au investit într-o serie de afaceri din zonă, şi-au adus contribuţia la administrarea mai multor firme de interes local sau naţional, s-au implicat în restructurarea unor societăţi cu probleme, şi-au adus o contribuţie însemnată la formarea profesională şi îmbunătăţirea managementului în zone în care influenţa centrului şi a investiţiilor străine a fost multă vreme destul de redusă.

[...]

Funcţionarea FPP-urilor ca instituţii ajutătoare în procesul privatizării, în perioada 1992-1995 a fost, de asemenea, un succes parţial. Parţial pentru că s-ar fi putut face mai mult, succes pentru că în acea perioadă FPP-urile au constituit "vârful de lance" al activităţilor de privatizare pentru întreprinderi de talie mică şi medie presând constant Fondul Proprietăţii de Stat să-şi respecte misiunea şi contribuind direct la privatizare prin preschimbarea certificatelor de proprietate în acţiuni la peste 450 de societăţi comerciale.

• LISTA PRIMELOR NUMIRI

Prin Ordonanţa Guvernului au fost numiţi următorii membri ai Consiliilor de administraţie ai FPP-urilor: la FPP I Banat-Crişana, domnii Aristide Dragomir (inginer), Ilie Cenan (economist), Mircea Borza (jurist), Emil Cazan (economist), Liviu Lupea (inginer), Ioan Florea (economist); la FPP II Moldova, domnii Ionel Aichimioaie (inginer), Gheorghe Marcu (economist), Marian Enache (jurist), Gheorghe Tănăsache (inginer), Victor Calapod (economist), Cristian Dumitrescu (economist/jurist), Alexandru Matei (inginer); la FPP III Transilvania, domnii Mihai Fercală (economist), Florian Firu (economist), Corneliu Rusu (economist), Cornel Ruse (inginer), Vasile Bran (inginer), Eugen Dijmărescu (economist), Constantin Dan Staicu (inginer); la FPP IV Muntenia, domnii Ionel Blaga (economist), Aurelian Dochia (economist), Napoleon Pop (economist), Dragoş Stănescu (economist), Sorin Coclitu (economist), Bujor Bogdan Teodoriu (economist), Mihai Iordache (inginer); la FPP V Oltenia, domnii Liviu Pârvu (economist/inginer), Tudor Ciurezu (economist), Ilie Teotoase (economist), Ion Miala (economist), Ion Dogaru (jurist), Radu Berceanu (inginer), Ion Predescu (jurist).

(BURSA / 17 septembrie 2012)