Ultimul loc la programe de învăţare pe tot parcursul vieţii

Rata de participare a persoanelor adulte din Uniunea Europeană la programe de învăţare pe tot parcursul vieţii s-a situat anul trecut la 11,1%, cu 0,2 puncte procentuale peste nivelul din 2017. Din păcate, ţara noastră se situează pe ultimul loc, cu o rată de participare de doar 0,9%, arată datele publicate de Oficiul European de Statistică (Eurostat).

Rata de participare a persoanelor adulte (cu vârste cuprinse între 25 şi 64 de ani) din Uniunea Europeană la programe de învăţare pe tot parcursul vieţii a crescut gradual din 2015, când se situa la 10,7%.

Cea mai scăzută rată de participare a persoanelor adulte din Uniunea Europeană la programe de învăţare pe tot parcursul vieţii se înregistra anul trecut în ţara noastră (0,9%), Bulgaria (2,5%), Croaţia (2,9%), Slovacia (4%) şi Grecia (4,5%), iar cea mai ridicată în Suedia (29,2%), Finlanda (28,5%) şi Danemarca (23,5%). Unul dintre obiectivele cuprinse în cadrul strategic pentru cooperarea europeană în domeniul educaţiei şi formării profesionale ("ET 2020") prevede că cel puţin 15% din adulţi ar trebui să participe la activităţi de învăţare pe tot parcursul vieţii până în 2020. În medie, rata de participare a persoanelor adulte din Uniunea Europeană la programe de învăţare pe tot parcursul vieţii este mai ridicată în rândul femeilor (12,1%) decât în rândul bărbaţilor (10,1%).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a decis săptămâna trecută că statele membre trebuie să oblige angajatorii să instituie un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic a fiecărui angajat pentru a asigura respectarea legislaţiei din domeniul muncii. Decizia CJUE a fost pronunţată într-un dosar în care sindicatul spaniol Federacion de Servicios Comisiones Obreras (CCOO) a încercat să oblige subsidiara spaniolă a grupului bancar german Deutsche Bank să pună la punct un astfel de sistem. În schimb, banca a subliniat că legislaţia spaniolă prevede că trebuie să măsoare doar orele suplimentare.

Curtea subliniază că, în lipsa unui sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic al fiecărui lucrător, nu se poate stabili în mod obiectiv nici numărul de ore de lucru efectuate şi repartiţia lor, nici numărul de ore suplimentare, ceea ce face excesiv de dificil pentru lucrători să asigure respectarea drepturilor lor. Curtea adaugă însă că revine statelor membre sarcina să definească modalităţile concrete de punere în aplicare a unui astfel de sistem, în particular forma pe care acesta trebuie să o aibă, ţinând seama eventual de particularităţile proprii fiecărui sector de activitate în cauza sau de specificităţi, în special de mărimea anumitor întreprinderi.