VOCI WAG THE DOG

Barry Levinson spunea că, fiind mai deştept decât coada, câinele poate da din ea. Dacă, dimpotrivă, coada ar fi mai ageră decât purtătorul ei, ar putea da dezinvolt din câine.

Conducătorii acestui brav popor, fără îndoială din dorinţa de a dovedi supremaţia intelectului lor colectiv asupra minţii canine, dau din câini la propriu, cu un entuziasm nemoderat şi unanim remarcat, în ţară şi străinătate.

Aşa cum ceaiul aruncat peste bord la Boston şi persecuţia unui îmbufnat pastor protestant au generat revoluţii pentru că cineva a remarcat faptele la momentul oportun, tot aşa moartea violentă a unui copil fotogenic a răsturnat prima piesă de domino spre a hrăni spiritul ludic al unui popor sărac, dar activ social.

Juridic vorbind, în nefericitul caz Ionuţ Anghel, avem de-a face cu o singură faptă şi un singur făptuitor. Fapta este cea descrisă şi pedepsită de art. 306 Cod penal în capitolul 1, Infracţiuni contra familiei. Citez: "Rele tratamente aplicate minorului. Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de către orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere sau educare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi". Neglijenţa este descrisă ca termen juridic astfel: "Atitudine manifestată prin delăsare, nepăsare, uşurinţă, lipsă de grijă în îndeplinirea unei sarcini, datorii, obligaţii. Neglijenţa atrage în unele cazuri răspunderea penală". Neglijenţa este "formă a culpei care constă în neprevederea rezultatului faptei păgubitoare de către autorul ei, deşi acesta avea obligaţia şi posibilitatea să-l prevadă".

În egală măsură, legea civilă spune că, "Dacă sănătatea (...) este primejduită prin (...) neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte (...) instanţa judecătorească va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti" (art. 109 Ocrotirea minorului, Codul familiei). QED.

Făptuitorul direct, Aurica Anghel, a beneficiat de sprijinul lui Valentin Anghel, a cărui vinovăţie ar trebui stabilită. Parchetul, lamura omenirii tobă de carte şi de discernământ, a reuşit performanţa de a cerceta trei săptămâni o faptă pe care n-a putut s-o încadreze, nici cu forţa, nici cu inteligenţa, în tiparul vreunei norme legale.

Juridic, aşadar, nu vorbim despre câini. Ci, în particular, despre cum se manifestă grija şi responsabilitatea tutorelui mioritic asupra progeniturilor, că zilnic se aglutinează ştirile despre copii căzuţi în fântâni, călcaţi de tractor, lăsaţi liberi pe balcoanele etajelor superioare spre a fi ucişi de... gravitaţie.

Oportun însă a fost să redescoperim "problema câinilor". În treacăt fie spus, noi nu avem o problemă urbană specială cu câinii. Noi avem probleme eterne cu asfaltul plan, cu unghiul drept, cu apa curentă la 3 bar, curentul de 50 de hertzi, parcările, sensurile de circulaţie, bordurile, salubritatea... Avem TOATE problemele cu care se poate confruntă, teoretic sau practic, un oraş. Ele ne bântuie nouă revolta, autorităţilor- perplexitatea.

Câinii bântuitori da, sunt o problemă reală. Una insolubilă, ca toate celelalte, pare-se. Mi-aş paria viaţa că peste cinci, zece, douăzeci de ani, Bucureştii vor avea cam aceeaşi populaţie canină... Măcelul denunţat de tabăra filo-canidă se va produce, va genera imagini lacrimogene care vor dăinui pe Internet mult după ce societatea se va fi replictisit de ecarisaj. În raport cu câini avem două tabere, sensibil egale, la fel de vocale, ireconciliabil în conflict, ca sârbii şi croaţii, ca evreii şi arabii, ca ungurii şi ardelenii. Şi, dacă aminteşti celor două părţi beligerante de ce se urăsc, ele se vor urî mai dihai şi mai activ, vor popula pieţele şi calupurile de ştiri, mesele rotunde şi tabloidele.

Or, e de preferat să ai în stradă oameni animaţi de false motive decât mulţimi animate de nevoi concrete şi reproşuri temeinice.

Avem Ionuţ, avem câini, avem partizani zeloşi ai cauzelor antagoniste, bref, avem o nouă Elodia.

Avem şi Roşia Montană, această Hanna Montana a adulţilor socio-activi.

În opinia mea, Roşia Montană e o poveste absurdă.

Roşia Montană este o comună cu o populaţie de 3.872 de locuitori, recenzaţi în 2002. Ea se află la frontiera unui judeţ situat, în ierarhia populării judeţelor, pe locul 30, cu ceva mai puţin de 400.000 de locuitori. Ce impact social ar putea avea exploatarea auriferă canadiană? 800 de locuri de muncă? O dezvoltare orizontală care ar infuza câteva sute de mii de dolari lunar în plăpânda economie regională? Beneficii pentru stat? Care reuşeşte în prezent oricum să colecteze jumătate din birurile declarate? Mda, dacă prospecţiile sunt reale. Nişte prospecţii optimiste asupra unor potenţiale pungi de hidrocarburi pe platforma Mării Negre l-au adus de Dinu Patriciu în sapă de lemn... Într-un spaţiu în care viitorul e nescris, unde nici hidrologia sau meteorologia nu par a avea darul anticipării... Unde nu ne e prea clar ce s-a întâmplat deja, darmite ce va să se...

Pe celălalt versant al baricadei, contestatarii, aceşti Gavroşi care pedalează cu sârg spre amfiteatrele citadine ale noii lupte de clasă, ridică un strigăt de luptă în vehement conflict cu profilul uman al educaţiei lor: cianurare. Fără a avea vreun mare habar despre esenţa chimică a termenului incriminat.

Cianura de sodiu, Na CN, diferită de mai celebra sa rudă, cianura de potasiu din romanele poliţiste de pe vremea când lumea citea cărţi, se utilizează pentru a separa aurul din compozitul sărac, de steril. Este toxică. Însă un iaz cu mâl "cianic" în creierul Apusenilor nu va genera o epidemie freatică letală pentru "biotoape". Pânzele freatice nu sunt aidoma Internetului, ca să nu mai vorbim că Piaţa Universtităţii se află într-o urbe în care pe ţeava administrată de Veolia-Dalkia-Vivendi nu curge nicidecum Evian, ba chiar se mai rostogolesc şi alte stări de agregare...

Eu nu cred că la Roşia Montană e aur, dincolo de lozinci.

M-am născut într-o ţară care avea pe stemă spicul de grâu (şi în brutării cartela de pâine), mastul de foraj, pe care nici Saudiţii n-au avut tupeu să-l urce pe steag, în armonie cu benzina raţionalizată la Peco, stâlpul de înaltă tensiune şi electricitatea cu program limitat... Am învăţat la şcoală despre bogăţiile patriei, dar nu le-am văzut niciodată, nu le-am pipăit ca să pot să urlu arghezian "Este!".

O companie canadiană cotată de bursă are nevoie de exploatări îndepărtate în ţări exotice pe care investitorul nu le prea poate găsi pe hartă. E aur, nu-i aur, banul vine de pe Bursă...

Avem un milion de şomeri, un milion de restanţieri cu un picior în groapa executării silite, doi pensionari rotofei şi un bebeluş rubensian în cârca fiecărui proletar scheletic, un guvern care cheltuieşte în fiecare zi cu 6,5 milioane de euro mai mult decât poate strânge, o industrie fără bani, o agricultură fără piaţă, ditamai creditorii externi, pe Adrian Vasilescu, avem destule probleme reale.

Aşa că... despre ce vorbim?!?