12 ANI DE LA ÎNTOARCEREA JURNALIŞTILOR ROMÂNI RĂPIŢI  Ohanesian: "Traian Băsescu a fost omul zilei, când am revenit din Irak"

Sosirea noastră pe aeroport a întrecut orice aşteptări. În vârtejul evenimentului, explozia unui pneu din trenul de aterizare al aeronavei Hercules C130B (afacere despre care scrisesem cu puţin timp în urmă) a trecut aproape neobservată. Călătoria am petrecut-o în compania celui ce avea să devină mare "grangur" al Serviciului Român de Informaţii - colonelul de la Direcţia Antitero, Florian Coldea. Din cauza procedurilor de coborâre cu blindatul înaripat, am dat afară mâncarea primită de la MApN. Nu era prima oară. O păţisem şi la întoarcerea din Afganistan, în 2004.

După aterizarea cu peripeţii, poliţiştii de frontieră se mişcau aproape robotic, ştampilându-ne la foc automat paşapoartele mult încercate în Irak. În grabă şi pe genunchi, n-au făcut decât să-mi mânjească documentul de călătorie cu tuş.

Primii coborâţi din avion, perechea de la postul Prima TV, Marie-Jeanne Ion şi Sorin Mişcoci. Pe aeroport, show-ul mediatic demarase în trombă. Mai rezervat, am coborât ultimul. Anemia şi zilele petrecute la orizontală în beciul răpitorilor şi-au spus cuvântul. Picioarele refuzau să mă asculte. Odată cu noi au coborât membrii echipelor speciale deplasate la Bagdad, fiecare având câte două sau mai multe genţi negre de piele în mâini. Toţi erau cagulaţi, unii dintre ei uşor de recunoscut pentru specialiştii în domeniu. S-au remarcat viitorul general şi prim-adjunct al directorului SRI, colonelul Florin Coldea, cu un cap mai înalt decât ceilalţi şi un subordonat al său, Cristi, în tricou de culoare roşie. Ce competenţe avea Serviciul Român de Informaţii într-o operaţiune desfăşurată în afara ţării este greu de explicat chiar şi astăzi. În faţa familiei, am rămas fără cuvinte. Am reuşit să bâigui totuşi câteva cuvinte mamei mele şi cam atât.

Vârtejul îmbrăţişărilor nu a putut acoperi atitudinea promptă a mamei jurnalistei Marie-Jeanne, o femeie dintr-o bucată. "Tot nu te potoleşti ?!", a şuierat ea către odor.

Era de faţă crema puterii portocalii la acea oră. Traian Băsescu pe buze cu zâmbetul său inconfundabil, premierul Tăriceanu rânjea pătrat şi miniştrii, secretarii de stat, şefii serviciilor speciale stăteau înşiraţi de-a lungul traseului ca şi cum ar fi asistat la vizita unui important şef de stat. Iureşul de pe aeroport m-a surprins total. Parcă s-a strâns o ţară întreagă să ne aclame. Printre ei, mătuşi, veri, colegi, prieteni pe care nu-i mai văzusem de o viaţă. Şi atât de mulţi necunoscuţi ! O surpriză neaşteptată.

Plini de recunoştinţă, Marie-Jeanne şi Mişcoci l-au ridicat în slăvi pe Traian Băsescu. Puţini "specialişti în ale terorismului" au observat că am fost lăsaţi să ne apropiem de preşedintele ţării şi de părinţi fără nici o oprelişte. Fără să fi fost supuşi unei perioade de carantină. Orice ar fi fost în sufletul meu, nu puteam face opinie separată, cel puţin nu în acel moment de euforie generală. Preşedintele speculase din plin evenimentele. Nu noi, ci Traian Băsescu era omul zilei.

• Debriefing la vila K2, construită pentru Drăghici

Fostul preşedintele Traian Băsescu a scurtat întrevederea cu părinţii şi cu un zâmbet larg le-a spus: "Acum sunt invitaţii mei ". Carantina de-abia acum începea. Am fost conduşi în hangarul pentru elicoptere. Multă lume, ofiţeri, generali, servicii, personal de întreţinere, cunoscuţi, necunoscuţi. Mai multe dube ale Serviciului Român de Informaţii aşteptau cuminţi, încolonate. Maşinile identice, împodobite cu girofaruri şi perdeluţe la geamuri aveau sa plece în trombă atrăgând ziariştii ca nişte magneţi. S-au împrăştiat în toate direcţiile. Ne-am suit în ultima dubă şi am plecat după ce s-a eliberat aeroportul. Pe traseu, am fost ascunşi după perdeluţe. Dar am putut vedea în urma noastră Casa Presei Libere. Trei zile am stat ascunşi sub nasul jurnaliştilor, într-o vilă diplomatică aparţinând Serviciului Român de Informaţii, despre care, după fuga deputatului Sebastian Ghiţă, am aflat că se numea K2 (denumirea vine de la fosta stradă Kalinin, actuala Mircea Eliade). Clădirea, înconjurată de copaci înalţi, a găzduit de-a lungul timpului numeroase personalităţi aflate în vizită în România. Iniţial, fusese construită pentru Alexandru Drăghici, nefastul ministru de interne din perioada dejistă. Nu a apucat să locuiască în vilă.

Clădirea, proiectată după model sovietic, era deosebit de frumoasă, protejată de o curte imensă şi străjuită de jur-împrejur de copaci înalţi şi stufoşi. Camerele erau luxoase, cu băi, cămări, living room, mese din marmură placate cu mozaic pictat de o frumuseţe aparte. Încăperile de la parter, foarte înalte, erau folosite pe post de birouri sau saloane.

Deşi televizorul din camera mea avea imaginea tulbure, am putut vedea cum îl săltau mascaţii pe Omar Hayssam. Iniţial, fusese arestat într-un dosar economic.

Dulapurile erau burduşite cu halate albe de baie şi alte răsfăţuri. Trei zile nu ne-a lipsit nimic în afară de libertatea de mişcare. Eram deţinuţi de lux, într-o casă păzită 24 de ore din 24 de ofiţeri SRI. O scară interioară şerpuia de la apartamentele noastre în jos, într-un uriaş living. Acolo au fost organizate audierile noastre, cu procurori şi psihologi, fără avocat. În nişte camere cu uşi mari şi grele din lemn, cu aer de săli de tribunal. Una din acestea era sala de mese. Colonelul Florian Coldea era pretutindeni. Mă întrebam când mai are timp să doarmă. Mi-a acordat o atenţie specială (fie ea şi la ordin), fiind apropiaţi o perioadă lungă de timp. Alături de el, ocazional mai apăreau şi alţi grei ai statului. Făceam ce făceam şi le stricam pofta de mâncare, întrebându-i ba de jaful de la CIM Krivoi Rog, din Ucraina, ba de tunurile de la Bancorex. Nu doream ca specialiştii în informaţii să creadă că mi-au fost afectate memoria sau spiritul critic.

Puteam doar să bănuiesc ce se ascunde în spatele firmelor (controlate de Securitate).

• Binomul lucra încă din 2005

Încă de la sosirea pe aeroport era foarte clar că nu reprezentăm nici un pericol epidemiologic sau de altă natură. Altfel, nu am fi stat în apropierea preşedintelui, oficialilor, părinţilor. Personalul medical ne-a recoltat probe şi au făcut analize complexe. Medicii au fost aduşi de la Spitalul Militar de Urgenţă "Profesor Doctor Agrippa Ionescu", din cadrul Serviciului Român de Informaţii. Ulterior, am primit doar o mică parte din analize (cu parafa laboratorului UM 0502 Bucureşti), după cum relevă lipsa paginilor listate într-un sistem informatic specializat. Nu s-au făcut teste anti-drog sau, dacă s-au făcut, nu sunt publice. În cazul nostru, acest tip de analize erau extrem de importante.

Vila K2 era păzită straşnic de cohorte de ofiţeri ai spionajului intern. Pe holuri şi în jurul clădirii străjuiau permanent echipe de băieţi bine făcuţi, îmbrăcaţi la costum şi cravată. Ca pe vremuri. Peste noapte, trei jurnalişti deveniseră obiectiv strategic de importanţă naţională. Sau electorală.

De abia acum am aflat că vila K2 se află într-un imens complex al SRI, care cuprindea terenuri de sport şi alte clădiri cu destinaţie specială.

Atunci aveam libertatea să explorăm doar casa. Afară însă, nu puteam trece de "firul roşu" invizibil. Cum depăşeam limita virtuală, un băiat cu ochi albaştri ne apostrofa. Prin grădină ne-am plimbat numai însoţiţi de şeful spitalului SRI, colonelul Cristian Celea, sau împreună cu preşedintele ţării. Un ţarc din sârmă adăpostea două căprioare jigărite şi un câine ciobănesc care-i trezeau doctorului Celea amintiri plăcute de la ţară.

Comportamentul autorităţilor a fost exemplar. Fiecare ziarist a fost audiat separat de o echipă formată dintr-un procuror DIICOT şi un psiholog SRI, prima atestare oficială a binomului. Toţi tineri, cu vârsta în jur de 30 de ani. Toţi raportau, personal, preşedintelui Traian Băsescu. Zi de zi, era prezent la vilă actualul prim-adjunct SRI Coldea, un fel de maestru de ceremonii al evenimentului. Generalul (pe stil nou) este genul omului nou de tip iliescian: sărac şi cinstit, dar cu mai multe medalii americane în vitrină decât Nicolae Ceauşescu. Procurorul Raluca Botea m-a audiat în prezenţa psihologului SRI Florin Glinţă. S-a consemnat un prim set de declaraţii (semnate de audiat si de procuror), documente care nu trebuiau să apară la dosarul public al răpirii. Cel puţin aşa ni s-a promis. Procurorii ne-au prezentat seturi de fotografii cu nişte arabi şi am ascultat înregistrări cu Hadji Saadi (şeful răpitorilor) din timpul negocierilor. I-am recunoscut în poze pe Youssef Al Amin, fratele ghidului nostru Munaf, şi pe cel care ne-a interogat imediat după răpire. Trebuie să recunosc faptul că înregistrarea cu Abu Sahar, numele adevărat Hadji Saadi, m-a impresionat profund şi am simţit nevoia să scot căştile de pe urechi cât mai repede. Nu era o amintire tocmai plăcută. Echipa care a audiat-o pe jurnalista Marie-Jeane era formată dintr-un excelent procuror, Alina Albu, şi psihologul Raluca Gladoveanu.

Pentru prima dată am pomenit numele "jurnalistului" Ion Bocioacă şi am vorbit despre rolul său în răpire. Mai târziu, la audierile de la Parchetul General, procurorul de caz Ciprian Nastasiu jongla liniştit cu aceste declaraţii, de parcă ar fi vrut să ne spună: "Ştiu eu ce ştiu!". Nu s-au făcut profiluri psihologice sau cel puţin nu ni s-a adus la cunoştinţă acest lucru. Alături de analizele toxicologice, părerea psihologilor putea atârna greu în analiza magistraţilor care au instrumentat cazul.

În dimineaţa celei de-a doua zi de detenţie la vila de lux, în holul mare, Marie-Jeanne a primit o casetă audio de la mine. A rămas cu gura cascată. Nu se aştepta să primească de la mine singura dovadă a periplului nostru irakian (toate înregistrările celor doi fuseseră confiscate de terorişti). Era vorba de înregistrările audio cu afaceristul Raad Halool sau premierul Iyad Allawi. Faptul că nu a dat publicităţii singura dovadă palpabilă a periplului nostru jurnalistic în Irak ar putea spune mult despre statutul ei.

Marie-Jeanne stătea ca pe ace, imediat după începerea audierilor manifestându-şi nemulţumirea şi ameninţând că va pleca acasă imediat, dacă lucrurile continuau după acelaşi tipic. O deranjau întrebările magistraţilor şi a izbucnit violent după prima audiere. "Prinţesa" Buzăului devenise nervoasă, neobişnuită fiind ca cineva să o chestioneze.

La rândul meu, sătul de scormoneala psihologilor, i-am spus tânărului Glinţă:

"Vrei să ştii ce este în capul meu ? Du-te şi citeşte ce am scris în perioada februarie-martie 2005 !".

Am constatat cu surprindere că psihologul m-a ascultat. A citit şi a doua zi mi-a spus textual :

"Dumitale îţi lipseşte instinctul de conservare ! Acolo este opera unui întreg serviciu de informaţii".

La un moment dat, după episodul debrifuirii, Raluca Botea a părăsit dosarul răpirii. Dealtfel, la intervenţiile politice făcute de putere asupra Parchetului General, toată echipa condusă de procurorul George Muscalu a avut probleme cu noul şef interimar, Doru Ioan Cristescu, magistratul sereiului, omul de încredere al preşedintelui Traian Băsescu şi cu un trecut pătat. Nici procurorul Alina Albu, care s-a ocupat şi ea de noi, nu a făcut mulţi purici pe la Ministerul Public. După ce a scos la iveală complicităţile serviciilor secrete în dosarele celebrului Zaher Iskandarani, a fost mutată (sau a plecat din proprie iniţiativă) la Direcţia Generală Anticorupţie din cadrul Ministerului de Interne. Dosarele arabilor s-au închis cu NUP, Iskandarani a fost trimis la tratament, iar afacerile cu tutun de contrabandă au devenit secrete de stat. Procurorii dăduseră din nou peste ofiţeri SRI.

• La uşa mea, capul SRI

Traian Băsescu ne-a onorat cu prezenţa sa în fiecare seară. Lucru mare să te viziteze trei zile la rând cel mai mare important om din stat. Cum îl vedeam pe şeful SRI Radu Timofte la uşa camerei, cuminţel şi tăcut, pe băncuţă, ştiam că vine Băsescu. Aveam să aflu curând adevăratul scop al debriefingului. Tot ce declaram în cursul zilei echipei de procurori şi psihologi auzeam seara din gura preşedintelui. Absolut totul.

În momentele de destindere de pe terasa vilei de protocol SRI, Băsescu, un individ deschis de felul lui, era cât p-aci să ne pună în temă cu statutul blondei de la Golden Blitz. Marie-Jeanne, curioasă ca de obicei, a deschis subiectul. "Elena... Ha! Ha! Ha!", s-a abţinut preşedintele de la comentarii.

Îşi amintise că are de a face cu ziarişti. Însă şi-a manifestat deschis nemulţumirea faţă de prestaţia generală a premierului Călin Popescu Tăriceanu.

Atmosfera de detenţie de lux era animată doar de glumele prezidenţiale. Ne-a împărtăşit câte ceva din experienţa sa prin parchete şi ne-a atras atenţia asupra metodelor folosite de procurori. După dosarul "Flota", Băsescu nu avea păreri prea bune despre magistraţii ţării. Ne-a sfătuit să ne constituim părţi civile în procesul ce va urma. Ştiind că totul nu era decât o cacealma, mai târziu, preşedintele avea să ne îndemne public printr-o conferinţă de presă să urmăm această procedură. Interesant este faptul că statul român, deşi a mobilizat resurse importante pentru eliberarea jurnaliştilor, nu s-a constituit parte civilă. Nu avea de recuperat chiar nimic de la "organizatorii răpirii" ? Nu. Oficialii români au vegheat ca până la audierea victimelor, teroristul să-şi înstrăineze averea din spatele gratiilor.

Traian Băsescu avea de ce să fie binedispus. Ne-a povestit cât de mult a ajutat eliberarea noastră la imaginea României, dar şi cât a crescut cota sa în sondaje. O sinceritate confortabilă pentru un preşedinte democrat, şef al celulei de criză de la Bucureşti. Odată cu eliberarea ostaticilor, procentajul său o luase razna. Evenimentul eliberării ostaticilor s-a suprapus peste problemele de sănătate ale pesedistului numărul unu, Ion Iliescu, sondajele creditându-l pe şeful statului cu un procentaj de 56% în preferinţele electoratului. Şi era în creştere. La sfârşitul lunii mai 2005, Traian Băsescu atingea apogeul puterii. N-am reuşit să înţeleg de ce a dat cu bâta-n baltă. De ce a secretizat operaţiunile speciale din spatele afacerii Răpirea din Irak, traficul cu armament, operaţiunea Livada şi legăturile cu traficantul Viktor Bout ?

În ultima zi a debriefingului, am aflat că Marie-Jeanne se temea în legătură cu relaţia dintre tatăl ei, senatorul PSD Ion Vasile, şi "teroristul numărul unu al României", Omar Hayssam. A confirmat-o chiar preşedintele. Sorin Mişcoci nu comenta, mai ales nu înceta cu mulţumirile.

Am aşteptat răbdător, ultima seară. Băsescu a vrut să ne ducă la localul său preferat, mai ales că, spunea el "nu este departe de locul acesta". Cum securiştii aveau un loc preferat de întâlnire şi interceptări, aşa avea preşedintele o atracţie către Golden Blitz. Se pare că un potenţial filaj al presei de scandal l-a făcut să renunţe la idee.

Am profitat de ocazie să-l întreb pe demnitar de ce l-a trimis ca responsabil direct cu eliberarea tocmai pe generalul SIE Isac Adrian. Un personaj pe care, înainte de răpire, îl scuturasem zdravăn în articolele mele. Mai puteam să scriu despre abuzurile unor cadre de la conducerea Serviciului de Informaţii Externe ?

N-aveam de unde să ştiu de prietenia veche şi trainică (înainte de 1989) care-i lega pe ofiţerii de securitate Isac Adrian, Silvian Ionescu şi Marin Antonescu de Traian Băsescu. După Revoluţie, cei trei au ajuns în funcţii de conducere importante: Isac - şeful unor direcţii din cadrul Serviciul de Informaţii Externe, Silvian Ionescu - şef în Partidul Democrat, ulterior numit la comanda Gărzii de Mediu (plătit şi pe statele SIE la rubrica "relaţie operativă"). Securistul DIE, Marin Antonescu, vicepreşedinte al filialei PD Dâmboviţa, figura ca acţionar al Parcului Industrial Mija (ridicat pe terenurile şi în clădirile Uzinei Mecanice Mija, aparţinând Romarm), alături de arabii Mohammad Yassin şi Fatih Taher. Acolo unde se produc grenade, bombe, blindaje şi obuze antitanc. Cum în politică nimic nu este întâmplător, supraveghetorul lui Traian Băsescu la post, la Anvers, Marin Antonescu, şi-a promovat odrasla Oana pe post de europarlamentar, alături de Elena Băsescu.

• Sinceritatea unui Preşedinte şi "Filiera japoneză"

Admiraţia mea pentru Traian Băsescu, neclintită după eliberarea din iadul din Bagdad, a început să se clatine odată cu unul din accesele sale de sinceritate. Deşi a bâiguit încurcat că Portul Constanţa (aproape de locul în care aliaţii americani şi-au aşezat bazele militare) şi Zona Liberă ba ar fi, ba n-ar fi obiective strategice, Băsescu a recunoscut că a semnat cu mânuţa lui (de ministru al transporturilor la acea dată) intrarea agenţiei semiguvernamentale Japan International Cooperation Agency (JICA) în România. O agenţie ticsită cu spioni pro-ruşi, care nu are nici o legătură cu NATO sau cu Uniunea Europeană. Despre JICA pomenisem în articolele premergătoare răpirii din Irak. "Problema" niponă a fost semnalată conducerii Serviciului Român de Informaţii care, în mod curios, nu a făcut nimic. Mi-a luat ceva timp să înţeleg vechile contacte şi frăţii din epoca sovietică, oraşul Constanţa fiind înfraţit cu portul Yokohama din anii 70 (o prefectură condusă de comunişti), unde au fost construite o parte dintre navele celebrei şi dispărutei flote româneşti.

" Este normal Ovidiu. Noi avem spioni la ei, cum au şi ei la noi", mi-a spus el cu multă naturaleţe preşedintele.

Am rămas stupefiat de atâta sinceritate prezidenţială, convins fiind că nu a făcut-o în deplină cunoştinţă de cauză. Mai târziu, când aveam să-l întreb pe ataşatul "cultural" al Ambasadei Japoniei la Bucureşti, Kazutoshi Hayashi (fost secretar II, astăzi traducător de limbă română la curtea imperială niponă) ce era cu gaşca de generali SIE (foşti securişti DIE) la Tokio, m-am lămurit pe deplin. Hayashi a tăcut, neştiind cum să se topescă în canapeaua de sub el.

La un moment dat, într-un exces de generozitate, Traian Băsescu ne-a propus să mergem la odihnă, la un prieten din Austria. Cel mai probabil la hotelul din Viena la care era proprietar pedelistul Vasile Blaga. Am refuzat toţi. Marie Jeanne era invitată la bunul ei prieten, celebrul cântăreţ italian Al Bano.

Orice s-ar spune, preşedintele este om de lume, un adevărat maestru în detensionarea atmosferei în societate. Între ofiţerii serviciilor secrete se simţea ca peştele în apă. Fiindcă discuţiile intraseră în impas şi cei de faţă nu îşi mai găseau cuvintele, măgăreaţa a picat pe cel mai apropiat ofiţer SRI. Tânărul care ne servea la masă era un adevărat Van Damme dâmboviţean.

"Tu ce eşti, ofiţer ? Ha! Ha! Ha! Adu-mi o placintă cu brânză", a ordonat comandantul suprem.

Toată lumea zâmbea din nou.

Timofte cel tăcut şi-a manifestat interesul reţinut pentru mine o singură dată. Cred că mă ştia foarte bine din interceptările făcute de trupa de la centrul de ascultări Tonola, condusă de subordonatul său, generalul-maior Dumitru Zamfir, urechist vechi al Securităţii la serviciul AB 13, Direcţia "R".

• Băsescu: "Măi, copii, ce vreţi voi de la mine?"

Într-un moment de sinceritate maximă, Băsescu ne-a dat de înţeles că armata română ar fi făcut ceva acte de caritate în schimbul eliberării noastre. Apoi, fără un motiv anume, preşedintele a schimbat registrul. Spunea că va fi nevoit să ne tragă de urechi public pentru modul în care am plecat. "Ca berbecii", fără protecţia armatei. Era un atac direct la adresa libertăţii presei. Cu alte cuvinte, jurnalism să fie, dar cu arma la spate. Am sesizat şmecheria şi am taxat-o dur la timpul potrivit.

În vila lui Drăghici am avut prima confirmare a faptului că s-a plătit în schimbul eliberării noastre. Unul dintre ofiţerii SRI participanţi la operaţiune, din proprie iniţiativă, înaintase în şoaptă o cifră cuprinsă între 9 şi 12 milioane dolari. Am fost şi eu de faţă la discuţie. Informaţia părea o tentativă de intoxicare, dar a fost confirmată după câţiva ani chiar de procurorul de caz, Ciprian Nastasiu.

"Mai sus sau mai jos?", am întrebat.

"Mai jos", a venit răspunsul ofiţerului.

Ulterior, Băsescu avea să spulbere orice îndoială:

"Măi copii, ştiţi cine v-a eliberat ? S-a întâlnit Securitatea lui Ceauşescu cu Securitatea lui Saddam ! Simplu ca bună ziua".

Sinceritatea prezidenţială clocotea şi... în ultima seară, sătul de gargară, dar prietenos, Traian Băsescu a luat taurul de coarne. Ne-a spus direct:

"Măi, copii, ce vreţi voi de la mine?".

Mai în glumă, mai în serios, Marie Jeanne l-a întrebat dacă nu ne ia la el (se referea la echipa de la Cotroceni). Vedeta fusese de nenumărate ori în staffurile prezidenţiale iliesciene, prezentă cu obiective precise.

Tot atunci, preşedintele mi-a acordat câteva minute între patru ochi. O plimbare prin grădina vilei lui Drăghici cu un democrat original avea să fie hotărâtoare pentru viitorul meu. I-am spus că, în lipsa unor măsuri drastice, lupta anticorupţie nu valorează doi bani găuriţi, că trebuia găsită o soluţie ca serviciile secrete să fie mai transparente pe domenii ce ţin de corupţie instituţionalizată şi criminalitate economico-financiară. Altfel, responsabilitatea dosarelor sensibile va rămâne veşnic suspendată între serviciile speciale (care au strâns informaţiile, au raportat corupţia sau nu) şi beneficiarii (de obicei procurorii care se ocupă de dosare sau le pun la sertar să le umple praful), i-am mai precizat lui Băsescu, menţionând că nu vom şti niciodată pe cine să tragem la răspundere, fiindcă serviciile secrete sunt mute, nu spun cine sunt beneficiarii notelor informative.

Câtă naivitate din partea mea!

Propunerile mele veniseră mult prea repede.

Ce-i expuneam eu, acolo şi atunci, preşedintelui Traian Băsescu, avea să capete contur după şapte ani, când lupta împotriva corupţilor era dictată de Uniunea Europeană. Ca şi protejaţii săi din noua Securitate, preşedintele mi-a oferit un compromis: să fiu informat preferenţial când am nevoie, într-un dosar sensibil sau în altul.

Am sesizat pericolul şi am refuzat.

Doream ca totul să se desfăşoare într-un cadru legal. Eu nu-i cerusem favoruri. Nu eram şantajabil, nu aveam nici tată senator, prieten de afaceri cu teroriştii, nici şmenuri de milioane de dolari cu Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. Eram un simplu jurnalist de investigaţii şi asta am rămas. Preşedintele mi-a spus că va reflecta asupra problemei şi vom sta de vorbă.

Am avut grijă să-i atrag atenţia asupra americanului Mohammad Munaf, factor cheie în răpire. Ştia totul despre relaţiile teroristului Omar Hayssam cu oameni politici (mai ales cu un senator de la Buzău) şi cu mass-media. Nu aflasem încă de legăturile teroriştilor cu faimosul traficant de arme Viktor Bout. Dacă Munaf sau Hayssam vorbeau, pre mulţi aveau să popească.

"Ştiu, ştiu şi lui Marie Jeanne îi este frică de asta", mi-a spus preşedintele.

Am rămas cu impresia că vom mai sta de vorbă. N-a fost să fie.

După doi ani de la aceste discuţii, aveam să aflu cel mai mare secret din spatele afacerii Răpirea din Irak : dosarul 628/D/P/2005, mai cunoscut ca Armamentul şi Operaţiunea "Livada". Două ticăloşii secretizate de Traian Băsescu şi serviciile sale secrete pentru 50 de ani.