English
Vă urez un An Nou fericit!
La mulţi ani!
S-a nimerit ca prima parte a acestui Episod să fie publicată puţin înainte de Crăciun şi Anul Nou, iar acum BURSA să publice cealaltă parte, în prima sa ediţie din anul 2015, astfel că am surprins această trecere de ani între urările de fericire, exprimate în acest articol.
Ca să întregesc simbolul, ţin să precizez că, în tradiţie iudee, anul 2015 este "al şaptelea an", anul sabatic, anul iertării (datoriilor), anul eliberării datornicilor, anul generozităţii, anul Shmitei ca manifestare a legământului cu Dumnezeu.
Această parte a doua a Episodului al III-lea este alcătuită oarecum excesiv din NOTE, ca să zic aşa, "tehnice", conţinând informaţie şi explicaţii de natură logică, metalogică şi de epistemologie, cu care am considerat că trebuie să-i echipez pe cititorii noştri (despre care sunt conştient că sunt specializaţi în cu totul alt domeniu), ca să pot trece la Episodul al IV-lea, unde sper să realizez conjuncţia dintre credinţă, raţiune, organizare socială şi ceea ce, în opinia mea, este criza de sistem actuală.
Cred că, astfel, voi pune în valoare semnificaţia intenţiei de reunificare a Bisericilor catolică şi ortodoxă, despre care îmi închipui că ar putea avea consecinţe practice ample, inclusiv în afaceri.
Ca şi până acum, avertizez cititorul că lectura NOTELOR poate fi dificilă şi că nu este obligatorie pentru înţelegerea articolului.
Dar cred că ar fi păcat să nu vă aruncaţi ochii pe ele, pentru că, printre informaţiile comune în domeniu, mi-am permis observaţii şi interpretări proprii, care nu se regăsesc la alţi autori.
• PARALIZIA RAŢIUNII
Sunt de acord cu Rebecca Goldstein, care, în "Incompleteness: The Proof and Paradox of Kurt Gödel"/ 2005, îl consideră pe Kurt Gödel drept "persoana cea mai faimoasă de care probabil că n-aţi auzit".
În opinia mea, creaţia în matematică, logică şi metalogică a austriacului Gödel (născut la Brno, în 1906, a murit la Princeton, USA, în 1978), ne priveşte mai direct, mai personal, decât "Teoria relativităţii" lui Albert Einstein, cu care, de altfel, a fost coleg (ca profesor la Universitatea din Princeton), prieten apropiat, ba chiar se pare că au colaborat pe tărâmul matematicii, la elaborarea Teoriei aceluia, deşi logicianul urmărea proiecte din propriul domeniu.
La vârsta de 25 de ani, Gödel a retezat pretenţiile matematicii (de corp unitar care s-ar putea dezvolta "ad infinitum"), construind "teoremele de incompletitudine" în interiorul matematicii de tip "Principia Mathematica" (Bertrand Russell şi Alfred North Whitehead, despre fundamentele matematicii, trei volume publicate în 1910, 1912 şi 1913), teoreme care stabilesc necesitatea incompletitudinii de principiu a oricărui sistem teoretic deductiv (sistem conţinând teoria numerelor, dar toate teoriile contemporane visează să fie matematizabile), ca să fie asigurată necontradicţia şi decidabilitatea (stabilirea valorii de adevăr- adevărul sau falsul) propoziţiilor teoriei (vezi explicaţiile în NOTA 4).
NOTA 4
Gödel a a arătat că propoziţia care exprimă "Paradoxul mincinosului" este construibilă cu mijloacele sistemelor de tipul "Principia Mathematica".
Prima sa teoremă de incompletitudine:
"În orice axiomatizare consistentă [n.n. - necontradictorie] a teoriei numerelor, există propoziţii adevărate, dar nedemonstrabile formal".
A doua sa teoremă de incompletitudine:
"Consistenţa unei teorii a numerelor nu poate fi demonstrată în însăşi acea teorie".
Cele două "teoreme de incompletitudine" demonstrate formal de Gödel pot fi exprimate mai "popular" într-o singură frază: "Orice sistem teoretic deductiv, suficient de bogat să conţină teoria numerelor, cade, în mod fatal, în propoziţii indecidabile" (adică, ajunge la propoziţii/teoreme asupra cărora nu poate decide, în mod formal, dacă sunt adevărate sau false, ruinând, astfel, scopul teoriei).
Teoriile deductive sunt structurate în sisteme axiomatice, construite pe un set de axiome, la care aplică un set de reguli de derivare/combinare, ca să rezulte propoziţii noi - teoremele -, al căror adevăr este garantat de respectarea criteriilor de consistenţă (necontradicţie) şi completitudine ale sistemului.
Schema formală generală a unei teorii deductive:
I. Partea axiomatică:
1. Termeni nedefiniţi;
2. Propoziţii primitive (axiome);
3. Reguli de derivare:
a) pentru termeni (definiţii);
b) pentru propoziţii (reguli de deducţie).
II. Partea derivată:
4. Termenii definiţi;
5. Propoziţiile demonstrate (teoreme).
În prima parte a acestui al III-lea Episod (vezi BURSA /23.12.2014), în NOTA 3, am menţionat paternitatea megaricilor asupra "Paradoxului Mincinosului", formularea fiindu-i atribuită, în general, lui Eubulide (uneori, lui Epimenide, într-o altă variantă, iar Diogene Laertius stă în cumpănă dacă să nu i-o atribuie chiar lui Chrysippos): "Eu mint".
Încercând să stabilim valoarea de adevăr a acestei propoziţii, constatăm că, în ipoteza că ar fi adevărat că "Eu mint", rezultă că "e adevărat că mint" şi deci, mint, iar în ipoteza că ar fi o minciună că "Eu mint", rezultă că "mint că mint" şi, deci, spun adevărul.
Gânditorii din toate epocile, timp de peste două mii de ani, s-au străduit să "rezolve" problema şi să dezarticuleze raţionamentul paradoxal, încercând să-i găsească "greşeala"; ea nu există, în câmpul logicii; eventual, paradoxul a fost reformulat ("Eu acum spun falsul"), ca să fie prevenită rezolvarea pe calea eticii, deoarece noţiunea de "minciună" presupune o componenţă morală (există numeroase alte formulări şi variante, create cu acelaşi scop de "perfecţionare").
S-a spus în zilele noastre (de exemplu, Alexandre Koyré, 1892 -1964, în "Epimenide le Menteur"), că numai autorii contemporani au transformat "Mincinosul", dintr-o "plaisanterie" greacă, într-o dificultate gravă (şi nereală).
Că nu este aşa o atestă atât atenţia pe care i-au acordat-o anticii (între care Chrysippos a consacrat un număr impresionant de studii acestei teme, iar Philetas a murit în urma infructuoaselor eforturi să "dezlege" paradoxul), cât şi următorul text aristotelic din "Etica Nicomahica" (1146 a), referindu-se la paradox:
"Căci gândirea se găseşte în acest caz legată, deoarece, pe de o parte, ea nu se poate linişti cu concluzia îndoielnică şi totuşi, iarăşi, în neputinţă de a slăbi temeiul înfăţişat, nici nu se poate mişca din loc".
Această stupefacţie, această înţepenire în indecizie a raţionamentului a fost reconstruită (sintactic) de Kurt Gödel în chiar câmpul matematicii şi cum matematica este instrument esenţial în sistemele teoretice deductive, "Mincinosul" le virusează pe toate.
Fără să se justifice, referindu-se la "Paradoxul Mincinosului", G.W.F.Hegel (1770-1831) a recomandat să-l ocolim şi să nu ne ocupăm de el (există filosofi care, aprofundându-l, şi-au pierdut minţile şi de altfel, pandiţii indieni folosesc paradoxurile logice pentru iluminare - ceea ce reprezintă eşecul, căci succesul este reprezentat de pierderea minţilor, ca semn al înălţării spirituale la nivelul divinităţii).
Explozia contemporană a matematicilor (nu mai există o singură matematică, ea s-a împrăştiat într-o pluralitate) este soluţia practică adoptată de teoreticieni (în acord implicit cu sfatul lui Hegel), ca să ocolească "Mincinosul".
Gheorghe Enescu (1932-1997), fostul profesor de logică de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, autor a numeroase studii consacrate antinomiilor logico-matematice (paradoxurilor), consideră că problema soluţionării paradoxurilor se extinde, trimiţând către domeniul mult mai amplu al construcţiei sistemelor ştiinţifice, în care ţintele sunt asigurarea ştiinţei împotriva contradicţiilor, garantarea adevărului cunoaşterii, rolul logicii în cadrul progresului ştiinţei, precum şi, în particular, perfecţionarea mijloacelor raţiunii şi ale limbajului -, opinie care mi se pare lipsită de exagerări.
• NEAŞTEPTATA COINCIDENŢĂ ÎNTRE ORTODOXIE ŞI METATEORIE
Ştiinţa modernă nu se mai interesează de verosimilitatea axiomelor de la care pleacă, ci adoptă ipotezele explicative drept axiome, indiferent că ele ar contrazice flagrant simţul comun (de exemplu, experienţele Michelson - Morley pentru măsurarea vitezei absolute a Pământului au condus la rezultatul absurd că planeta este nemişcată, fapt pentru care a fost introdusă axioma arbitrară a contracţiei dimensiunilor unui corp în mişcare în raport cu viteza pe care o are, axioma despre care Einstein a admis că nu poate fi verificată sau confirmată).
Teoremele lui Gödel a fost adesea abuzate prin extrapolări ilicite în domenii în care nu au aplicabilitate: pentru unii, incompletitudinea a fost extinsă asupra Bibliei, dar, deşi există autori care afirmă că, în original, Tora (Vechiul Testament) ar fi avut şi expresie aritmetică, totuşi, în forma în care ne este accesibilă astăzi, ea nu are de a face cu teoria numerelor lui Peano sau cu algebra booleană, nici nu se prezintă ca sistem axiomatic, condiţii pe care teoremele godeliene le presupun; pentru alţii, teoremele de incompletitudine dovedesc limitele a ceea ce poate face computerizarea în matematică, însă nu şi limitele omului (vezi finlandezul Jaako Hintikka şi fostul său asistent, românul Gabriel Sandu), dar, desigur, ştiinţa calculabilităţii evoluează, astfel că nu aceasta ar fi calea să fie dovedită, în om, prezenţa "scânteii divine".
O coincidenţă face ca ortodoxia să acrediteze ideea legăturii dintre "scânteia divină" şi starea de stupefacţie generată de ceea ce nu poate fi gândit logic, atunci când spune (ca şi islamismul) că pe Dumnezeu nu îl înţelegem raţional, ci îl primim fiecare după puterile noastre.
Pentru Dionisie (Pseudo)Areopagitul, ca şi pentru Ibn al Arabi, Dumnezeu nu este supus legii logice a noncontradicţiei (vezi NOTA 5:), iar ortodoxia acceptă indescriptibilitatea Lui, aşezând situaţia paradoxală a Treimii (care este Unul) ca hotar al raţiunii, simbolizând că apropierea de El are loc dincolo de raţiune, prin trăire sufletească mai înaltă.
NOTA 5:
Principiile generale ale gândirii (legile logice) :
Valabilitatea legilor gândirii umane corecte este condiţionată de stabilitatea relativă a obiectului gândirii.
În condiţiile devenirii obiectului, legile gândirii formale trebuie integrate în sisteme de legi de ordin superior.
1.Principiul identităţii:
Orice lucru este identic cu el însuşi şi numai cu el însuşi.
(Gândirea corectă păstrează acelaşi înţeles al unui cuvânt, în cursul unuia şi aceluiaşi act de gândire).
2.Principiul noncontradicţiei:
Un lucru ori este ori nu este, în acelaşi timp.
(Două judecăţi, dintre care una neagă ceea ce cealaltă afirmă, nu pot fi ambele adevărate).
3.Principiul terţului exclus:
Din două judecăţi în care una neagă ceea ce cealaltă afirmă, una din ele este cu necesitate adevărată, altă posibilitate neexistând.
4.Principiul raţiunii suficiente:
Orice lucru are un temei.
(Tot aşa, orice judecată trebuie să aibă un temei constând în dovezi, argumente, probe).
Coincidenţa este, însă, parţială: credinţa ortodoxă nu afirmă că indecidabilitatea (şi stupefacţia în situaţia paradoxală) ar fi şi dovada "ontologică" a prezenţei "scânteii divine" în om, aşa cum unii filosofi contemporani au fost dispuşi să interpreteze semnificaţia teoremelor godeliene (probabil, neînţelegându-le aria de aplicabilitate - vezi, de exemplu, confuzia în ceea ce susţine Horia-Roman Patapievici), ci doar jalonează drumul căutării Lui, apelând la imaginaţie şi artă (care, trebuie să recunoaştem, nu sunt nici raţiune, nici ştiinţă, deşi nu le neagă).
Totuşi, optimismul calculabilităţii, ca şi soluţia propusă de Hintikka şi Sandu (înlocuirea logicii existente cu una mai bogată, numită logica "IF" - " independence-friendly logic") nu ne scutesc de sentimentul de "înţepenire a gândirii", descris de Aristotel în faţa "Mincinosului", aşa cum soluţia prin calculul limitelor, în cazul aporiei "Ahile şi broasca ţestoasă" a lui Zenon din Eleea (490-430 i.e.n.), cade alături de satisfacţia unei rezolvări pe nivelul simţului comun (vezi NOTA 6).
NOTA 6
Ahile nu va întrece niciodată broasca ţestoasă.
El trebuie să ajungă, mai întâi, la jumătatea distanţei faţă de aliniamentul de pe care broasca ţestoasă a plecat. În acest timp, broasca ţestoasă va căpăta un avans, reproducând situaţia iniţială, la o scară mai mică. Ahile se va apropia tot timpul de ea, dar fără să o ajungă vreodată.
Argumentul funcţionează chiar şi dacă broasca ţestoasă rămâne nemişcată pe aliniamentul iniţial şi nu am înţeles niciodată de ce nu a fost făcută această observaţie.
Aporia a fost formulată de Zenon printre argumentele contra mişcării, dar, conform celor relatate de Diogene Laertius, se pare că filosoful eleat nu nega existenţa mişcării, ci posibilitatea noastră să o gândim.
Unii filosofi (vezi şi Henri Bergson) şi-au explicat aporia drept o contradicţie între caracterul discret (discontinuu) al spaţiului şi caracterul continuu al mişcării - nivel de conceptualizare la care cred că este bine să amintesc că noţiunile de "spaţiu" şi "timp" părăsesc nivelul de accepţie a simţului comun şi devin relativ inconfortabile.
La nivelul simţului comun, sunt mai degrabă îndemnat să afirm că Ahile va întrece broasca ţestoasă, dar nu o va ajunge din urmă niciodată, pentru că fiecare dintre noi se găseşte în spaţiul personal, care nu poate fi invadat nici prin tortură.
În opinia mea, Zenon este cel care a revoluţionat mentalitatea antică, cea în care noţiunile pozitive erau aliniate solidar (cine este frumos, acela este şi cinstit, drept şi curajos), faţă în faţă cu acelea negative (cine este urât, acela este şi mincinos, nedrept şi laş), sfâşiindu-le integritatea şi deschizând drum mentalităţii relativizante europene actuale.
Între cele trei variante ale descrierii morţii sale, Diogene Laertius o povesteşte şi pe aceasta: Zenon, torturat şi legat fedeleş, în faţa tiranului din Eleea, împotriva căruia complotase, este întrebat, în faţa curţii, cu cine a mai complotat: el îl indică pe un apropiat al tiranului, călăul îi retează capul aceluia şi tiranul întreabă, din nou "Şi mai cine?"; scena se repetă, mereu şi mereu, până când întreaga suită este executată, în sala tronului, mai rămânând în viaţă doar Zenon, tiranul şi călăul; când tiranul mai întreabă, încă o dată, "Şi mai cine?", Zenon răspunde "Şi tu, otrava pământului!", desăvârşindu-şi, astfel, complotul.
Zenon se comportă paradoxal, ca un "mincinos loial", iar povestea trebuie să fi avut legătură cu "Paradoxul Mincinosului".
Îmi imaginez că, precum şarpele îşi lasă pielea în urmă (în cultura minoică, cea ebraică şi cea creştină, şarpele este simbol şi al înţelepciunii, iar Tora îl asociază cu Pomul Cunoaşterii şi ispita ei), tot aşa gândul se retrage din forma lui, atunci când încearcă să se judece pe sine; îşi părăseşte dedesubt semnele care l-au purtat, lăsându-le, golite de sine, să fie arhivate, gata să-l resuscite (cum orice testament reaminteşte gânduri care nu mai sunt "in actu").
De altfel, este comună perplexitatea în faţa întrebării "La ce mă gândesc atunci când spun «eu»?", căci dincolo de un ghem de necesităţi comune speciei (deci, moştenite) şi ispite (instincte convertite social), nu mai găsim decât interiorizarea ambianţei şi ne rămâne proprie doar procesarea tuturor acestora, fiindu-ne greu să conturăm "eul" ca entitate şi să stabilim o graniţă precisă între interioritate şi exterioritate.
Dacă cineva înţelege, din ceea ce am spus, că aş afirma că gândirea raţională ar fi limitată în întindere, atunci trebuie că, pe undeva, nu m-am exprimat bine; cred că raţiunea poate parcurge necontenit ceea ce numim "realitate" şi "fapte de conştiinţă", în fasciculul de lumină cu rază deschisă de experienţele care ne sunt specifice, decurgând din felul în care suntem alcătuiţi.
Sentimentul de "înţepenire a gândirii raţionale" încercat (mai ales) de cei care s-au străduit să o dezvolte (dar cred că, în mod nelămurit, se manifestă pe orice nivel cultural) conduce la un alt simţământ, care grevează asupra condiţiei umane-cel de "întemniţare" între pereţii raţiunii, din care se întrezăreşte, drept cale de evadare, sacralitatea.
Ceea ce, moştenitoare a unei intuiţii milenare, ortodoxia indică.
NOTA AUTORULUI
În prima pagină, am promis că voi scrie şi un al patrulea Episod, dar, cei care le-au citit pe primele, cred că s-au obişnuit ca, la sfârşit, să-mi neg promisiunea, eliberându-mă de obligaţie.
Aşa că, dacă nu voi continua, sau dacă nu voi scrie despre ceea ce am promis, nu aveţi ce altceva să-mi reproşaţi, decât cele deja scrise.
Nu-mi puteţi reproşa ce nu am scris.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
1. Make, ce ti-a venit?
(mesaj trimis de Gogu în data de 05.01.2015, 00:52)
Make, ce ti-a venit sa ne plictisesti cu de astea. Ti-a hacuit papa site-ul?
1.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de anonim în data de 05.01.2015, 03:32)
Gogule, tu te distrezi numai la ce cunosti deja si te plictisesti la ce nu cunosti.
Normal e sa fie invers.
1.2. fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de anonim în data de 05.01.2015, 04:31)
Astea-s povesti pentru cei mari si foarte mari, Gogule. Tu citeste Punguta cu doi bani. Multumim ca ne respecti, Make!
1.3. esti pe aproape Gogule (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de Virgil Bestea în data de 05.01.2015, 05:12)
Este de fapt discursul Papei in original pecare l-a modificat pentru a nu I de reprosa ca a luat pastilute.. Cei din Est sunt invatati cu brutalitatea SI pot intelege mesajul Maestrului in simplitatea complexitatii sale...
2. in esenta identic articolul cu discursul Papei
(mesaj trimis de Virgil Bestea în data de 05.01.2015, 05:03)
Insa formulat de o maniera atat de elevata si delicata incat domnul Bosbach de la CDU ne-ar primi fara sa cllipeasca in Schengen.Motivul este simply si anume:Daca romanii sunt un pop or de Brute si Publicatia Bursa a fist singura care a luat corect pulsul cetatenilor, inseamna ca esantionul care a raspuns o face sa fie lider de audienta in randul celor care isi asuma puterea si responsabilitatea decizionala. Insa ce Brute pot fi acesti cititoricare sunt indemnati sa lincezeasca in anticanera Europeans pentru a nu molipsi cu deprinderile lor Europa civilizata...
2.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 2)
(mesaj trimis de Plaiasul în data de 05.01.2015, 13:18)
Besteo! esti roman sau European?
PS. Nu doresc un raspuns: Si, si.
3. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 05.01.2015, 05:07)
Superb!
3.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 3)
(mesaj trimis de vasile în data de 05.01.2015, 20:35)
superb CE ????
3.2. fără titlu (răspuns la opinia nr. 3.1)
(mesaj trimis de anonim în data de 05.01.2015, 21:51)
gandeste-te, nu-i greu!
4. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 05.01.2015, 10:13)
Excelent articol!
Foarte interesanta si noua abordarea crizei economice si financiare mondiale in spirit creștin - ortodox!
Dar, domnule Make, ar trebui sa le spuneți si celor de la Goldman Sachs despre anul generozitatii si al Shmitei. Se pare ca ei nu-l aplica de loc, sau chiar daca l-ar aplica, ar face-o numai iudeilor...
4.1. Indemn la iertare (răspuns la opinia nr. 4)
(mesaj trimis de Crestin ortodx, supraindatorat în data de 05.01.2015, 12:50)
Poate n-ar fi rau sa le spuna si austriecilor (bancherilor), nu-i asa domnule Bestea? poate asa l-ar mai inmuia si pe domnul Treichl
4.2. fără titlu (răspuns la opinia nr. 4)
(mesaj trimis de MAKE în data de 05.01.2015, 15:39)
Goldman Sachs cunoaste perfect Legea (si implicit, Shmita); comportamentul grupului este alegerea lor deliberata.
5. Biserica nu inseamna neaparat religie sau sacru
(mesaj trimis de Tudor M. în data de 05.01.2015, 13:10)
""
Sentimentul de "înţepenire a gândirii raţionale" încercat (mai ales) de cei care s-au străduit să o dezvolte (dar cred că, în mod nelămurit, se manifestă pe orice nivel cultural) conduce la un alt simţământ, care grevează asupra condiţiei umane-cel de "întemniţare" între pereţii raţiunii, din care se întrezăreşte, drept cale de evadare, sacralitatea.
Ceea ce, moştenitoare a unei intuiţii milenare, ortodoxia indică.
""
Intr-adevar, cei care se lovesc de sentimentul de intepenire a gandirii rationale cauta o iesire in gandirea intuitiva, dar cred ca sunt foarte putini cei care au incercat sa dezvolte acea gandire rationala cu adevarat.
Pentru ceilalti, de la alte niveluri culturale, intemnitarea intre peretii ratiunii se datoreaza limitarilor intelectuale, iar sacralitatea nu inseamna pentru ei o incercare de iesire, ci o multumire cu faptul ca nu mai trebuie sa caute, sa cerceteze. Sacralitatea nu inseamna pentru majoritatea sacralitate si gandire intuitiva, ci intemnitarea intre peretii dogmei, dogma care le spune ca nici nu este bine pentru ei sa cerceteze.
Pentru cea mai mare parte a populatiei in viata de toate zilele este destul de irelevanta componenta spirituala a ortodoxiei sau a altor confesiuni ori religii, fiindca acea majoritate nu ajunge la partea spirituala, ci se supune doar dogmelor, regulilor, normelor, sau nici macar nu se supune acelor norme insa considera ca ceilalti ar trebui sa o faca.
Iar din acea "majoritate" fac parte si preotii crestini, dintre care foarte putini chiar reusesc sa ajunga la nivelul spiritual al religiei, sa faca o disociere intre partea filozofica a religiei pe de o parte si normele si regulile bisericesti, istoria bisericii, traditiile crestine sau precrestine preluate si de biserica crestina locala etc.
Mentalitatea europeana actuala nu mai asociaza calitatile umane intre ele si defectele umane intre ele, insa mai mult teoretic, fiindca doar cei intelepti pot face de obicei o disociere, iar asta ori in cazuri care nu sunt extreme, ori doar in cazul in care au prilejul sa gandeasca la rece.
Vederea unui orb care se deplaseaza pe strada cu un baston alb, daca mai este si cocarjat si stramb de spate, in mod evident va provoca in primul rand dezgust si cu greu ar fi acceptata idea ca poate acel orb are o cultura mai buna si un nivel mai inalt de inteligenta decat ceilalti trecatori, mai ales daca ei sunt imbracati la patru ace si cu un aspect frumos.
Este un lucru cunoscut ca publicul, inclusiv publicul avizat cum sunt doctorii, obisnuiesc sa vorbeasca cu insotitorii persoanelor nevazatoare (si nu in mod direct cu persoanele nevazatoare cum ar fi normal), problemele lor vizuale fiind asociate in mod incorect cu probleme psihice sau auditive. Alte persoane obisnuiesc sa ridice glasul cand vorbesc cu persoanele nevazatoare asociind in acelasi mod problemele vizuale cu cele auditive, de parca orbii ar fi si surzi.
Toate aceste lucruri se datoreaza si educatiei, care ii invata pe copii sa asocieze partile pozitive intre ele si partile negative de asemenea, iar operele artistice pentru adulti fac acelasi lucru. In manualele scolare nu sunt prezentati oameni urati sau cu diverse deficiente dar care sa aiba calitati spirituale, care sa fie drepti, curajosi, destepti. In operele de teatru radiofonic, unde posibilitatile de comunicare sunt limitate la ceea ce poate fi redat prin sunet, o voce de femeie groasa reprezinta o femeie rea, o voce de femeie subtire si calda simbolizeaza bunatatea, si intotdeauna o persoana cu un handicap de oricare ar fi el este simbolizat printr-o voce urata, neobisnuita care trebuie sa ii informeze pe ascultatori ca persoanele de acel gen reprezinta ceva anormal.
Apropos de domeniul religios, ati vazut cat de bine arata Isus in film si cum aratau ceilalti doi teroristi (denumiti talhari)? Nu conta ca nu prea avea el figura de evreu, cel putin in filmul cu Isus pe care l-am vazut, dar conta ca aspectul lui trebuia sa fie asociat in mentalitatea telespectatorilor cu calitatile lui spirituale. Daca din intamplare ar fi jucat in rolul lui Isus un actor foarte urat si cu o figura de mafiot iar in rolul potrivnicilor lui niste figuri angelice, ar fi creat confuzie in randul telespectatorilor.
5.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 5)
(mesaj trimis de MAKE în data de 05.01.2015, 15:10)
Nu sintem fiinte spirituale prin nastere, dar putem deveni si cred ca nu tine de o societate dezirabila organizarea care ridica dificultati in calea spiritualizarii.
Pe de alta parte, ceea ce descrieti este firesc chiar si intr-o organizare edificata pe Constitutia intemeiata pe teza ca "Omul are statut de fiinta spirituala".
Celalalta subiect al interventiei: desigur, odata cu relativizarea calitatilor si defectelor persoanei, mentalitatea care le concepe solidar nu a disparut, pentru ca sintem, cu adevarat, mostenitorii propriilor stramosi, iar anticii le adunau simplificator, in tabere opuse, cu atita tarie, incit aveau consecinte practice.
Se povesteste ca un chefliu antic, intorcindu-se acasa cu prietenii de bautura, si-ar fi surprins sotia (cu martori) in plin exercitiu adulterin.
Sotia a fost judecata (pedeapsa pentru adulter era lapidarea), iar avocatul apararii nu a putut invoca nici un fel de circumstante ca sa o disculpe, pastrind tacerea dealungul intregului proces.
Si totusi, a obtinut achitarea ei, caci, in loc de pledoaria finala, a dezbracat-o pe impricinata in
pielea goala, intrebind "Este frumoasa?", iar dupa ce asistenta a incuviintat, a intrebat, iarasi, exclamind: "Fiind frumoasa, ea mai poate fi
si adultera?!"
Ceea ce toata lumea a fost de acord ca este o imposibilitate si infidela a ramas nepedepsita.
6. Multumesc Make, dar grija!
(mesaj trimis de Epigon în data de 05.01.2015, 13:13)
Fără să ma justific, referindu-ma la "Paradoxul Mincinosului", G.W.F.Hegel (1770-1831) ii recomand (lui Make) să-l ocoleasca şi să nu se ocupe de el (există filosofi care, aprofundându-l, şi-au pierdut minţile şi de altfel, pandiţii indieni folosesc paradoxurile logice pentru iluminare - ceea ce reprezintă eşecul, căci succesul este reprezentat de pierderea minţilor, ca semn al înălţării spirituale la nivelul divinităţii).
Mare curaj Make, sincer,ar fi pacat ca, dupa ce ti-ai pierdut banii sa-ti "pierzi" si mintile.
Cati, in zilele noastre, s-ar (mai) incumeta la un asemenea demers?
6.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 6)
(mesaj trimis de MAKE în data de 05.01.2015, 15:21)
Nu dispretuiesc banii, dar pierderea lor nu ma face sa-mi pierd capul (in fiecare zi renunt la bani, ca sa fac un ziar cum cred eu ca este bun).
Avertismentul lui Hegel m-a ambitionat sa nu-l urmez - am dedicat antinomiilor logico- matematice aproximativ cinci ani de studiu zilnic, cite 12 ore pe zi, in tinerete.
Pe de alta parte, desigur, interventia ta este de rea credinta, ceea ce este tradat de incoerenta intre cele doua subiecte.
6.2. fără titlu (răspuns la opinia nr. 6.1)
(mesaj trimis de anonim în data de 05.01.2015, 16:58)
Exclus Make! Suntem la cumpana de ani, nu este vorba de nicio incoerenta intre subiecte (imi pare rau ca te contrazic); ideea de avertizare mi-a venit vazand "haul" in care te-ai aruncat si, din nou, teama de a nu-ti "pierde" si mintile.Deci, fi sigur, reaua credinta nu-si are nici rostul, nici locul; asta daca poti sa accepti si o avertizare.
6.3. fără titlu (răspuns la opinia nr. 6.2)
(mesaj trimis de MAKE în data de 05.01.2015, 17:13)
Insisti...
Si insisti si in incoerenta: de ce crezi ca te-am informat ca nu sint un inocent in materie de antinomii?
Daca , dupa cum se pare, am ramas sanatos la cap, in pofida asiduitatii preocuparii pentru antinomii (ca si Hegel, iti recomand sa nu incerci experienta - trebuie sa fii foarte sanatos la cap, ca sa te incumeti), atunci subiectul acestui articol, care este de natura frumusetii vietii, cum ar mai putea deveni un pericol?
Nu, nu esti de buna credinta.
Ce legatura au toate astea cu banii furati?
Nu incerci decit sa ma iriti, ceea ce, in prilejul elaborarii publicate astazi, este o relativa infamie.
7. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 05.01.2015, 14:54)
... as porni de la simbolul Steaua lui David - dpmdv. simbolul are un caracter universal, suporta multe interpretari si este mai vechi decat, in general, se crede, radacinile sale le gasesc in dihotomia Ormuzd/Ahriman - personal, voi incerca a descrie prin acest simbol omul: astfel pot observa cum simbolul este compus din doua triunghiuri suprapuse, unul cu baza spre pamant si varful spre cer, celalalt cu baza spre cer si varful spre pamant si observ cum omul este “captiv” intre un pamant pe care nu-l stapaneste si un cer pe care nu il cuprinde ... si as mai spune ca aceasta “captivitate” se desfasoara in propriul sau univers psihic, propriul sau trup sufletesc ... definesc (perspectiva personala), pe scurt, acest trup ca fiint totalitatea gandurilor, sentimentelor si impulsurilor volitionale ale individului ... dar unde este “eu sunt”-ul in toata acesta schema?! caci gandurile se schimba in permanenta, sentimentele se mai schimba si ele din cand in cand, pana si cele mai profunde ambitii si credinte suporta mobilitate si totusi, oricat de mult s-ar schimba acestea, ceva constant ramane legat de acest “eu sunt”, caci poate veni un moment in viata omului in care acesta nu se mai identifica nici cu gandurile sale, nici cu sentimentele sale si nici cu ambitiile/credintele sale. atunci omul va cunoaste “nimicul” ... iar unii vor spune: “eu sunt”-ul continua sa existe, caci “eu sunt”-ul poarta in el natura spirituala a omului, spiritualitate ce omul o va regasi odata ce va depasi (mai mult sau mai putin) circumstantialitatea, caci cu cat este mai legat omul in circumstantialitate, cu atat el va fi mai captiv in propriul sau univers psihic - doara aici cunoaste omul lumea; iar daca o va cunoaste gresit (circumstantial limitat), ingusta-i va fi temnita iar cu cat circumstanta ii este mai stransa de timp si spatiu, cu atat ii va fi mai mare durerea cand lumea se schimba ... oricum, cunoscand “nimicul” (si presupunand ca nu o ia razna), “eu sunt” devine “a fi” si intors in lume, omul va cauta o sarcina - “a face” ... o discutie mai veche: am putea observa cum Sefirot descriu calitati-verb*: Intelepciune, Intelegere, Blandete samd. deasemenea putem observa cum Ierarhiile Ingeresti crestine descriu tot calitati-verb: Domnii, Puteri, Incepatorii samd. (daca trasatura fiintiala nu se intrevede direct, ea poate fi desprinsa din descrierea fiintelor respective), in esoterismul crestin mai exista o viziune care descrie Irarhiile ca: Spiritele Iubirii, Spiritele Armoniei, Spiritele Intelepciunii samd. ... astfel, am putea spune ca aceste calitati-verb, apartin intrinsec lui Dumnezeu si respectiv Ingerilor dar ele exista, ca samanta in om, cultivarea acestora cade in sarcina omului caci oamenii, daca nu se regasesc in credinta, ei se pot regasi in calitati/fapte, credinciosi sau atei, oamenii, au mai multe in comun decat cred ... * vorbind despre Spirit, pentru acesta nu exista diferentiere intre a “a fi” si “a face”, caci el este ceea ce infaptuieste, privind din acest punct de vedere, observ cum afirmatia “scopul scuza mijloacele” isi arata intreaga falsitate, caci tocmai mijloacele (faptele) la care apeleaza omul, il definesc ca fiinta, iar de faptele omului, nici Dumnezeu nu-l poate pazi ... privind din acelasi punct de vedere, as putea spune ca pentru Ingeri nu exista duplicitate (minciuna), duplicitatea apare la om - paradoxal, odata cu libertatea ... si spun paradoxal, pentru ca Adevarul il va elibera, din propria sa captivitate ...
7.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 7)
(mesaj trimis de MAKE în data de 05.01.2015, 15:35)
Exista numeroase modele ale lumii omului, in scheme complicate de natura metafizica, am idee cam cum arata ele, dar nu am ales sa intru in detaliile lor (nu uitati, va rog, ca m-am nascut ateu, intr-o familie atee - ambii parinti - cu o traditie in ateism de cinci generatii si asa am si ramas).
Pe de alta parte, imi puteti preciza, va rog, o definitie pentru notiunea de "Adevar", pe care o invocati in ultima fraza?
7.2. fără titlu (răspuns la opinia nr. 7.1)
(mesaj trimis de anonim în data de 05.01.2015, 16:45)
... pornind de la premisa ca ca viata omului se desfasoara intr-un plan fizic obiectiv, pe care il transpune intr-un plan psihic subiectiv, as putea spune ca in acest punct nu pot vorbi despre Adevar ci doar despre interpretari subiective si/sau particulare ale realitatii perceptibile - adevar subiectiv si/sau adevar particular (in parte) ... pentru a contura o notiune despre Adevar ar trebui sa accept existenta unui plan al esentelor (al principiilor, al arhetipurilor), esente din care decurg totalitatea particularitatilor oamenilor si lumilor ... atunci, pentru a ma apropia de Adevar as incepe prin a-L defini ca totalitatea trasaturilor esentiale ce raman neschimbate in fata circumstantelor ca si conditionari legate de spatiu si timp ... mai sus am descris un model prin care omul poate ajunge le ceea ce ramane neschimbat in el ca fiinta si eliberat de orice constrangere, omul isi va putea defini singur Adevarul iar istoria (de cele mai multe ori nescrisa, ci doar comunicata) ma incurajeaza sa afirm ca cei ce trec acest prag, vorbesc aceiasi "limba", oricare le-ar fi fost vremea si lumea ...
7.3. fără titlu (răspuns la opinia nr. 7.2)
(mesaj trimis de MAKE în data de 05.01.2015, 17:03)
Multumesc pentru raspuns!
Totusi, noi doi vorbim limbi cu accente diferite, intrucit sint tributar notiunii de "adevar" la Aristotel si Alfred Tarski si din aceasta cauza, pentru mine, adevarul nu are existenta de sine statatoare, ci este un "atribut", ceea ce imi sistematizeaza, oarecum, demersul intelectual.
7.4. fără titlu (răspuns la opinia nr. 7.3)
(mesaj trimis de anonim în data de 05.01.2015, 17:19)
... multumesc deopotriva ... va urez un an prielnic ...
8. Frumos
(mesaj trimis de Tddrg în data de 05.01.2015, 17:53)
Foarte frumos articol. O mica adaugire, doar. Experimentele lui Michelson si Morley (reluate de ei si de altii, ulterior) au avut drept scop punerea in evidenta a asa numitului "eter luminic", concept foarte raspandit in lumea stiintifica a vremii, de la Maxwell si Hertz incoace. Adica, in opinia lui Michelson, Pamantul s-ar misca diferit fata de eter longitudinal, respectiv transversal, pe directia deplasarii eliptice solare. Ceea ce nu a rezultat din experimente. Doar ca Pamantul SE DEPLASEAZA DIFERIT pe cele doua directii!
Concluzia, chinuita, a fost ca lungimea, cumva, se contracta pe directia miscarii. Cumva gresit, dar asta a dus la un adevar: renuntarea la teoria eterului...
De ce cumva gresit? Pai pentru ca viteza de deplasare a Pamantului este foarte mica in comparatie cu viteza luminii, iar efectele contractiei sunt imposibil de scos din marja de eroare al unui experiment fie el chiar si atat de precis.
18 ani mai tarziu a venit Einstein si a rezolvat problema cu genialitate. Nu lungimea bratului interferometrului se contracta ci viteza luminii este invarianta. Derivat din asta au aparut celelalte doua consecinte: contractia spatiului la viteze RELATIVISTE (numita contractie Lorentz) si dilatarea timpului.
Astfel, Einstein a aratat ca lumina este o perturbatie a spatiului timp si nu are nevoie de nimic pentru propagare.