Teme de interes pentru aderarea României la euro

Într-un articol din BURSA (25 mai 2015), domnul Daniel Dăianu reia unele teme de mare interes pentru decizia de aderare a României la zona euro.

Avem opinia sugerată că România nu ar tebui să adere la zona euro, înainte ca aceasta să aibă instrumentele de amortizare a şocurilor asimetrice, un buget comun. Se fac şi trimiteri la cerinţele unei uniuni monetare funcţionale, cum ar fi cazurile SUA şi Germania.

Este adevărat, că, în timpul recentei crizei financiare şi economice, au devenit vizibile problemele din construcţia zonei euro , care dispunea de o politică monetară comună, dar nu şi de o politică fiscală şi bugetară comună, respectiv fiecare stat membru din zona euro îşi păstrează suveranitatea asupra bugetului public.

În cazul unui şoc asimetric, care priveşte un stat membru sau altul din zona euro, statul membru respectiv poate interveni numai prin politica fiscală şi bugetară, deci, cu impact asupra deficitului bugetar. Acesta este lipsit de două instrumente esenţiale, dobânda şi cursul de schimb, aflate în jurisdicţia Băncii Europene Centrale. BEC intervine cu aceste instrumente doar în cazul unui şoc simetric, care afectează întreaga zonă euro. Prin aceste intervenţii , pe termen scurt, se urmăreşte refacerea echilibrelor şi recâştigarea stabilităţii financiare, ca o premisă a creşterii economice. Este important de precizat că aceste intervenţii trebuie însoţite de reforme structurale, care să conducă la refacerea competitivităţii, astfel încât creşterea să fie sustenabilă şi pe termen lung.

Zona euro nu va deveni niciodată o uniune monetară ideală, ca aceea descrisă în manualele de specialitate şi nici nu poate fi comparată cu uniunea monetară din SUA sau Germania.

Uniunea Europeană şi zona euro sunt construcţii speciale, unice în lume, al căror sistem de guvernanţă s-a format , treptat, pe întregul proces al funcţionării acestora. Exemplificative sunt reglementările adoptate de către Uniunea Europeană şi dezvoltările instituţionale europene, după actuala criză financiară şi economică, care au întărit mult instrumentele macroprundenţiale nu numai la nivelul zonei euro, dar şi la nivelul întregii Uniuni. După cum, semnificativ este şi recentul acord politic exprimat de către Cancelarul Germaniei şi Preşedintele Franţei pentru întărirea cooperării între statele membre ale zonei euro, a miniştrilor finanţelor din aceste state membre, inclusiv a stabilirii unor structuri specifice zonei euro în cadrul Parlamentului European. Aceste noi idei vor fi în discuţia Consiliului European din iunie 2015.

În SUA şi RFG, există un buget federal, prin care pot fi redistribuite resurse pentru statele, respectiv landurile aflate în situaţii financiare dificile.

Zona euro nu are un astfel de buget. Se discută mult despre necesitate creării unui "spaţiu fiscal", dar niciun stat membru al zonei euro nu este încă dispus la aşa ceva. Şi nu întâmpător. Pentru că este greu de acceptat că un stat membru ar trebui să acopere cheltuielile făcute de un alt stat membru, cu un management macroeconomic iresponsabil.

Ca urmare a crizei, zona euro şi-a creat mecanisme de solidaritate europeană chiar şi pentru situaţiile generate de un management defectuos, iar acestea au şi funcţionat. Numai că aceste mecanisme de solidaritate europeană sunt puse în funcţiune numai însoţite de responsabilitatea statelor membre cu dificultăţi financiare, respectiv de asumarea obligaţiei de a lua măsurile necesare pentru a-şi pune casa în ordine şi de a pune în aplicare aceste măsuri.

Dacă, însă, discutăm de niveluri diferite de dezvoltare şi nu de management iresponsabil, atunci avem bugetul Uniunii Europene, prin care se alocă fonduri de restructurare şi de coeziune statelor membre mai puţin dezvoltate economic sau regiunilor rămase în urmă, din cadrul unor state membre dezvoltate.

Iată de ce, susţin că statele membre, care nu au trecut încă la euro, nu ar trebui să condiţioneze această decizie de momentul când zona euro ar deveni o uniune monetară, similară celei descrise în manuale.

O altă temă importantă pusă în discuţie în articolul din 25 mai 2015 este mişcarea factorilor de producţie între statele membre având grade diferite de dezvoltare şi, corespunzător, de înzestrare cu capital. Da, "logica economică" impune ca fluxurile de capital să se îndrepte acolo unde pot obţine randamente mai mari. Şi, evident , pot genera mişcări destabilizatoare. Dar ce fel de fluxuri de capitaluri destabilizează? În niciun caz investiţiile directe cu destinaţie productivă. Avem însă acele capitaluri speculative, inclusiv în domeniul imobiliar. Aici nu ne mai putem referi însă, în mod pasiv, la acţinea implacabilă a forţelor pieţei. Pentru că piaţa nu este un concept abstract. Ea există prin actorii care acţionează pe această piaţă, prin reglementările specifice, precum şi prin instituţiile care supraveghează piaţa respectivă. În Europa, pieţele financiare sunt dominate de către sistemul bancar. Actorii de pe pieţele financiare lucrează, foarte mult, cu "banii altora", adică cu banii deponenţilor la bănci, ai investitorilor în fondurile mutuale, în fonduri de investiţii, de pensii etc. Şi oriunde se lucrează cu "banii altora", statul, prin autorităţile sale, are datoria să supravegheze aceste pieţe. Atunci când constată amplificarea riscurilor, să ia măsurile care să readucă actorii acestor pieţe la comportamente prudenţiale. Pentru că, altfel, putem confunda foarte uşor acţiunea forţelor pieţelor, cu, de exemplu, iresponsabilitatea la care s-a ajuns, prin manipularea până şi a dobânzilor LIBOR şi a cursului de schimb, pentru care mari bănci au acceptat să plătească amenzi de miliarde de euro.

Într-un articol precedent, am afirmat că, din punctul de vedere al transparenţei şi al modului de transmitere directă a impactului asupra cauzei, "devalorizările interne" sunt de preferat deprecierii cursului de schimb, ca instrumente folosite în restabilirea echilibrelor. Politic, "devalorizările interne" sunt greu de gestionat. Avantajul acestora este că acţionează direct asupra cauzelor. De exemplu, în România, majorările exagerate de venituri în sectorul public şi de beneficii sociale, în anii premergători crizei, favorizate şi de creşterea excesivă a creditului bancar, nu erau justificate de sporirea productivităţii şi, ca atare, nesustenabile. De aceea, s-a acţionat direct asupra cauzei.

Deprecierea cursului de schimb se manifestă prin intermediul preţurilor produselor importate şi, ulterior, prin preţurile tuturor produselor care folosesc importuri ca produse intermediare (ca să nu vorbim şi de efectul psihologic al deprecierii leului asupra unor producători care nu au nicio legătură cu importurile). Prin urmare, un efect netransparent, difuzat în întreaga societate, dar mai uşor de gestionat public şi politic.

Dar acest punct de vedere nu exclude, în niciun caz, necesitatea folosirii unui mix de instrumente, inclusiv a cursul de schimb, pentru restabilirea echilibrelor pe termen scurt, cu atât mai mult cu cât statele membre pot înregistra rate diferite ale inflaţiei şi ale dobânzilor. Pe termen lung, important este numai ce se întâmplă cu productivitatea şi competitivitatea.