Ad limites europae

La hotarele Europei, oricare ar fi aceasta, este - ca pe vremea Imperiului Roman târziu - agitaţie. Limesul - frontiera întărită atunci de fortificaţii, astăzi de tratate - este sub asalt. Acest asediu nu mai este însă consecinţa atacurilor barbarilor - chiar dacă, făcând apel la cunoştinţele noastre vagi de istorie antică, unii vor să o sugereze, provocând şi profitând de criza refugiaţilor - ci o înscenare care ar trebui să pună Europa în defensivă şi chiar să o destructureze. De la graniţele de vest, cele dintre Irlanda şi Irlanda de nord, la cele din sud, aflate sub presiunea refugiaţilor izgoniţi de războaie endemice şi de criza climaterică şi care-şi caută adăpost într-o Europa stabilă, până la cele din est, unde ieri Rusia a încercat să intervină din nou în alegerile anticipate din Moldova şi Bulgaria. Instabilitatea politică din Moldova şi Bulgaria, încercarea de a destabiliza statele baltice sub dubla presiune a refugiaţilor orientaţi dinspre Belarus şi a imixtiunii în viaţa politică internă, triumful iliberalismului în ţările de la Visegrad - curent sub al cărui asalt se află permanent şi România în ultimul deceniu - sunt tot atâtea indicii ale unei strategii prin care crizele să slăbească Europa. Şi aceasta nu pentru că Europa ar fi prea slabă, ci pentru că este, de fapt, foarte puternică.

După succesul intervenţiei în referendumul pentru Brexit care, după criza refugiaţilor din 2015 - şi aceea indusă de alianţa anti-europeană turco-rusă - punea Europa în defensivă, Rusia s-a concentrat pe intervenţia în jocul electoral pentru a-şi destabiliza "adversarii". Deja imixtiunile din alegerile din 2016 din SUA a reuşit să scoată, cel puţin pentru o perioadă, America din politica internaţională, dar mai ales din cea europeană. Nu acelaşi succes l-au avut intervenţiile în alegerile prezidenţiale franceze - unde Rusia avea sub control 3 din cei 4 candidaţi cu şanse (Marine le Pen, Jean-Luc Melenchon, dar mai ales fostul prim ministru François Fillon devenit astăzi membru al consiliului de administraţie al Zarubezhneft) - şi în cele parlamentare germane din toamna aceluiaşi an. În Moldova, în schimb, Rusia a reuşit să speculeze din plin nu numai trecerea în defensivă a Europei, ci mai ales lipsa de viziune a României.

Fără erorile de strategie ale României şi susţinerea lui Plahotniuc nu s-ar fi ajuns în acest impas. Alegerea Maiei Sandu ca preşedintă a Moldovei, toamna trecută, nu a rezolvat situaţia, căci orientarea politică a Moldovei, un stat cu un regim politic hibrid - mai degrabă parlamentar decât semi-prezidenţial - depinde de majoritatea parlamentară şi de guvern. Deja faptul că alegerile anticipate au putut fi organizate este un succes al preşedintei pro-europene, dar direcţia pro sau anti-europeană depinde de rezultatul alegerilor parlamentare, iar din acest punct de vedere situaţia poate rămâne confuză. Iar Rusia are acum nevoie de confuzie atât în Moldova, cât şi în Bulgaria, pentru a putea pregăti alternativa care, aşa cum s-a putut observa din Ucraina, nu trebuie să fie pro-rusă, ci mai degrabă anti-sistem.

De la vechea URSS la Rusia putinistă există o continuitate în susţinerea curentelor anti-sistem, mai ales de extremă dreaptă (susţinerea în anii 80 ai secolului trecut a vechiului Front naţional condus de tatăl lui Marine Le Pen este deja bine documentată), dar acum asaltul concertat asupra zonelor de graniţă şi a noilor veniţi pare să fie strategia favorită pentru a mina din interior Uniunea europeană. Pentru ca slăbind graniţele Rusia putinistă încearcă să pună noul limes, cel al tratatelor, sub semnul întrebării.