Cine e şoarecele şi cine e pisica?

Este o întrebare cu geometrie variabilă. Şi toată lumea caută un răspuns. Pentru că, în ecuaţia păcii şi războiului, nu există doar Trump şi Putin. Există şi Zelenskiy, dar şi Uniunea Europeană. Ca să nu mai vorbim de alţi doi mari jucători: Xi Jinping şi Recep Erdogan. Prin urmare, nu e deloc uşor de răspuns la întrebarea din titlu. Pentru a ne apropia de o soluţie, ar trebui totuşi să ştim cine conduce jocul. Cât de aproape suntem de o încetare a focului, de un armistiţiu şi de un tratat de pace care să pună capăt pentru mult timp carnagiului din Ucraina?

Circulă pe internet, în mod insistent, o glumă amară. Ea sună aşa: "Avem 500 de milioane de europeni care se roagă de 300 de milioane de americani să-i apere de 150 de milioane de ruşi şi nu reuşesc să învingă 30 de milioane de ucraineni". Toate afirmaţiile de mai sus, oricât ar părea de ciudate, sunt perfect legitime. Să încercăm să ne luminăm începând cu sfârşitul. Cum adică sunt doar 30 de milioane de ucraineni? Foarte simplu! Ucraina a pierdut, prin anexarea unor teritorii, printr-un uriaş exod al populaţiei, prin scăderea dramatică a natalităţii şi, desigur, prin numărul mare de victime, 25% din populaţie, conform statisticilor oficiale. În prezent, nu mai trăiesc în Ucraina decât 30 de milioane de persoane, dintre care doar o mică parte reprezintă trupe combatante.

Federaţia Rusă, cu o populaţie de 150 de milioane de persoane, o mare putere atomică, care pretinde că dispune de un armament superperformant ce încă nu ar fi fost utilizat, în trei ani şi ceva de la invadarea Ucrainei, după ce a ratat războiul fulger, nu a reuşit să ocupe decât sub 20% din teritoriu şi, cu toate pagubele imense pe care le-a creat Kievului, nu poate pretinde în mod serios că ar fi câştigat războiul.

Este adevărat, şi tocmai din acest motiv există mai mulţi actori importanţi în joc, că Zelenskiy, răsfăţat de mai-marii lumii occidentale, a primit o susţinere uriaşă, în special în materie de armament, de la circa 40 de state, unele UE, altele non-UE, unele NATO, altele non-NATO. Şi, din acest motiv, prin procură, Uniunea Europeană se află într-un război nedeclarat şi asimetric cu Federaţia Rusă. Şi, deşi Uniunea Europeană are 500 de milioane de locuitori şi dispune de uriaşe capacităţi în plan economic, este o realitate faptul că se roagă de Statele Unite, care au doar 300 de milioane de locuitori, să o protejeze şi, în acelaşi timp, să-i susţină eforturile militare pe care le face în războiul din Ucraina.

Toate cele de mai sus sunt realităţi, într-un fel paradoxale, dar de care trebuie ţinut cont atunci când ne referim la eforturile în multiple planuri şi, uneori, contradictorii în ceea ce priveşte perspectiva instaurării păcii în această parte a lumii. Opinia publică din lumea întreagă este nerăbdătoare. Şi, deseori, se dovedeşte că oamenii au o memorie scurtă şi trec uşor, cu superficialitate, peste nenumăratele lecţii oferite de istorie. Una este o încetare temporară şi sectorială a focului, care se negociază în acest moment, alta este un armistiţiu, care încă nici măcar nu a fost negociat între principalii protagonişti, şi cu totul altceva este un tratat de pace. Într-o logică inversă, istoria, inclusiv istoria ultimelor războaie mondiale, ne-a învăţat că finalizarea negocierilor de pace, printr-un tratat în toată regula, are loc la o distanţă considerabilă de timp de la momentul încetării ostilităţilor. Este posibil ca această durată să însemne unul-doi ani. Realist vorbind, suntem foarte departe de acel moment, care va presupune un consens al principalilor protagonişti: Federaţia Rusă, Ucraina, Uniunea Europeană, NATO şi Statele Unite, consens care şi el încă este departe. Ceea ce se întâmplă în prezent sunt tatonări făcute, uneori, pe un ton dur şi prin lansarea unor pretenţii de-o parte şi de alta, care, la prima vedere, sunt absurde.

De pildă, după ce a realizat un acord cu Ucraina, administraţia Trump redeschide negocierile legate de aşa-numitele pământuri rare. Statele Unite susţin că, dacă primesc dreptul deplin de exploatare al acestora, în timp, o parte din beneficii ar putea să revină statului ucrainean, desigur, după ce, în prealabil, Washingtonul îşi recuperează cheltuielile efectuate în acest război, care se ridică la zeci şi zeci de miliarde de euro. Iar investiţia propriu-zisă, susţine Trump, pentru a se ajunge la valorificarea concesionării respectivelor terenuri, ar reprezenta, în viitor, o garanţie suficientă pentru statul ucrainean că nu va mai fi atacat de Federaţia Rusă, în sensul că Washingtonul va face toate eforturile necesare pentru a-şi apăra investiţia. E o argumentaţie care, să recunoaştem, pare uşor aiuristică.

La rândul său, Uniunea Europeană, în special sub presiunea Franţei, dar şi a unui important stat non-UE, Marea Britanie, insistă şi persistă în ideea că singura garanţie a încetării ostilităţilor pentru o perioadă considerabilă de timp, care să permită realizarea unor acorduri de pace, este continuarea înarmării până în dinţi a armatei ucrainene, precum şi trimiterea de contingente militare pe teritoriul acestui stat, pentru ca acestea, vezi Doamne, să constituie o garanţie a încetării focului.

Ce se va întâmpla cu certitudine este că, în ciuda neînţelegerilor, animozităţilor şi a gravelor probleme economice care o afectează, Uniunea Europeană va aloca, de acum încolo, sume considerabil mai mari destinate înarmării şi va face toate eforturile pentru a se organiza, a-şi încropi o puternică armată din contingentele naţionale, de a o coordona şi de a dobândi astfel o nouă dimensiune - cea legată de apărare. Şi, evident, ani de zile de acum încolo, aproape tot armamentul performant de care vor dispune europenii va fi achiziţionat din Statele Unite.