Apasă şi fugi!

Cred că i s-a întâmplat oricui. La o vârstă fragedă, desigur. Aţi avut un vecin nesuferit. O mătuşă care vă călca pe nervi. Te apropii tiptil de uşa respectivului. Apeşi pe butonul soneriei. După care o iei la sănătoasa...

Este o copilărie, desigur. O răzbunare ieftină, meschină. Dar faptul că este destul de răspândită ar trebui să ne facă să ne punem întrebări. Dacă avem de-a face în acest caz cu o manieră de interacţiune socială care a rămas neanalizată?

Citeam, zilele trecute, un blog al unui economist american. Acesta era intrigat de un fenomen. Noi nu avem, ca americanii, semafoare cu buton, aşa încât nu avem cum să îl observăm. Este vorba de pietonii care apasă abuziv pe buton pentru a opri traficul. Semafoarele cu buton nu opresc traficul imediat, acest lucru ar duce la accidente. Aşa încât toate au, din construcţie, o întârziere. Apeşi, iar semaforul afişează roşu pentru maşini pes­ te 20 ori 30 de secunde. Problema este că unii mitocani apasă pe buton, după care traversează imediat strada. În urma lor, traficul se opreşte peste jumătate de minut în faţa unei treceri de pietoni goale...

Întrebarea economistului nostru era justificată: De ce? Nu există, aparent, nicio raţiune demnă de acest nume pentru care cineva ar comite o asemenea mitocănie. Dacă tot vrei să sprintezi printre maşini, de ce să mai opreşti şi traficul după ce ai ajuns pe partea cealaltă?

Fenomenul este bizar şi merită ceva mai multă atenţie. Nu de alta, dar societatea modernă este una plină de butoane. Ai butoane la bancă, atunci când iei un bon de ordine. Priviţi câte bonuri sunt emise inutil de aceste maşini. Ai butoane la lift, pe care unii le apasă degeaba doar pentru a lua liftul cuiva de la alt etaj. Când au apărut telefoanele mobile, îmi amintesc, apăruse un gen de manie. Unii "dădeau bip" la numere aleatorii doar pentru plăcerea, cretină, de a vedea cum alţii, perfect necunoscuţi, sunau înapoi să vadă cine i-a căutat.

De unde să începem cercetarea? De la un banc. Sovietic. Doi câini se întâlnesc pe maidan, în Moscova. Unul dintre ei, jigărit, îl întreabă pe celălalt, rotofei, de unde face rost de mâncare. "E simplu! - spune acesta - Am găsit o slujbă foarte bună. Mă duc la Institutul de Medicină Veterinară, unde este un individ care a dobândit un reflex condiţionat. Când sună un clopoţel eu salivez şi, din reflex, el îmi dă de mâncare".

Câinele lui Pavlov ştia el ceva. Psihologia modernă, mai ales aceea a şcolii behaviouriste, s-a clădit în bună măsură pe baza experimentelor cu butoane şi circuite. Din cabinetele psihologilor, butoanele au ajuns, prin intermediul inginerilor, peste tot. Apeşi pe butoane la examenul de la şcoala de şoferi. Apeşi pe buton în autobuz, să semnalezi şoferului că vrei să cobori. Apeşi la interfon să intri în instituţii. Apeşi pe butoane la bancomat.

Iar aici analogia cu laboratorul de psihologie experimentală merită urmărită. Unele animale precum porumbeii dezvoltă o rutină. Apasă în neştire pe butoane. Clic, clic, clic...

Spre deosebire de porumbei, omul are totuşi ceva în minte atunci când apasă aiurea pe buton. Ce speră unii să obţină?

Un avantaj. Priviţi din nou la porumbei. De data aceasta, la cei de pe alee, care ciugulesc. Se strâng în grupuri în jurul unor fărâmituri. Iar unde este grup, apare competiţia. Pe resurse limitate. Ideal ar fi ca ceilalţi porumbei, cumva, să pigulească în direcţii greşite.

Exact asta face jigodia urbană care apasă pe butoane. El îşi vede de treaba lui. Dar în urma sa, alţii sunt expediaţi, prin gestul său, să facă lucruri inutile. Scot capul la poartă, lungesc coada la bancă, aşteaptă degeaba în faţa uşii de la lift.

Întrebarea care mă intrigă acum este aceea legată de vot. Structura acţiunii este asemănătoare cu aceea a unui dispozitiv cu buton. Dar ce spun eu?... În unele ţări se votează, în cabina de vot, în faţa unei maşini cu butoane sau cu manetă.

Specialiştii în teoria alegerilor i-au identificat, de mult, pe acei "Low-Information Voters", alegători care habar nu au pe ce lume se află şi care, totuşi, votează. O fac pentru că ei "decid" în funcţie de criterii superficiale. Nu cunosc programe, nu cunosc partidele, nu ştiu nici cine candidează. Dar apar în ziua votului.

Ipoteza mea este că teoria cu privire la Low-Information Voters trebuie corectată. Ceea ce fac unii este similar cu gestul celui care apasă pe buton şi fuge. Într-un fel, ei ştiu foarte bine ce fac. Absurdul alegerii lor are, bizar, o logică. Ei creează deliberat dez­ ordine. Cresc costurile adaptării pentru ceilalţi, căutând oportunităţi în altă parte pentru ei înşişi.

Sigur, asta presupune un egoism complet. Nicio surpriză, însă. Unii oameni chiar aşa sunt. Nu au derivă nici un profit direct traversând imediat şi lăsând în urmă traficul blocat. Dar aduc pagube celorlalţi. Iar în universul lor mental, acesta este un lucru foarte bun. Este un comportament specific unor grupuri de indivizi simpli, în competiţie malthusiană pentru resurse. Iar mecanismul le permite.