Artă, ce columna mea de acasă!

Keller s-a întors unde a crescut, la casa care l-a făcut mare, foarte mare, chiar prea mare. S-a dat şi acum, la licitaţia Alis de marţi, cu 22 de mii de lei, un 5 mii de euro încă prea mare pentru acest artist. Mergând de la coada marilor pre-ţuri spre capul începutului timid, avem un braţ de flori de liliac, şi albe şi liliachii, de Băncilă, la 12 mii de lei, un desen modest semnat în mijlocul imaginii - Tonitza, o scenă rurală la portiţă de Ludovic Basarab, cu 4 mii de lei. Cu 3,8 mii de lei s-a dat "un portret renascentist" de Petre Velicu, pictorul român de la Paris care a împlinit 62 de ani a doua zi după licitaţia Alis de marţi, de la Bucureşti. Aici se rupe şirul des-crescător al prezentării invers cronologice, pentru că ne (re)întâlnim cu o gravură semnată în placă Aman, vândută cu 4,3 mii de lei. Tot din afară vine şi Dan Cumpătă, un român din America, autor de peisaje marine, hiperbolizante şi metaforizante, care a vândut o astfel de imagine cu 7,5 mii de lei. Asta înseamnă vreo 2 mii de dolari, pe internetul artistului această cotă fiind inexistentă, cele mai mici preţuri fiind de uşor peste 3 mii de dolari, urcând la cote alarmante, de zdravăn peste suta de mii. Iată încă un exemplu în care piaţa româneas-că de artă, a lor de acasă, se dovedeşte nocivă pentru artişti. Sau, ca orice piaţă, intră în conflict cu imaginea pe care aceştia o au despre realizările lor. În categoria "Ce naiba se întâmplă?" avem un peisaj semnat Traian Brădean, vândut cu 3,5 mii de lei, nici măcar o mie de euro. Pentru cei care sunt gata să arunce în discuţie argumente oculte, crezând că numai ei le cunosc, le reamintesc că le-am discutat deja de nenumărate ori, cu curaj şi pricepere, şi nici naiv nu sunt, poate cel mult drăguţ.

O datorie mai veche venea de data trecută de la casa Goldart, care îşi ţine şedinţele joia, la vreme de tiparniţă. Maximă plăcere şi apreciere avem să descoperim un Cilievici, o creaţie a acestui mare şi rar pictor, greu de găsit în licitaţii, rar şi în istoria plasticii. Pictura sa "Acord", ca un desen antic pe zi-duri tăcute care ştiu multe, a fost adjudecată cu 2,5 mii de euro.

Dar toată această pomenire de creatori şi umilele noastre preţuri cu care vrem să le apropiem opera, au fost bruiate de un eveniment mondeno-cretinoid. Cântăreţul CRBL a avut ideea cam fără creier să se fotografieze într-un unghi în care Coloana infinitului i se ridică direct dintre picioare, ca un ideal ce-i exhibă complexele, ca un vis erotic ce nu poate avea nimic de a face cu realitatea. S-ar putea vorbi chiar de un coşmar, ce bărbat şi-ar dori un organ sexual de astfel de dimensiuni şi mai ales de o formă modulată precum Coloana, ce nu poate fi obţinută decât prin prelucrarea prin aşchiere sau gâtuirea cu un cleşte special din loc în loc, ca să-ţi obţii pe organ gâlme de tipul modulelor Coloanei sau al cârnăciorilor de bere, într-o prezentare erectă? Şmecherii adevăraţi de şmecheri adevăraţi ar putea încerca, altfel rămâne doar un gest insignifiant, de gherţoi acneic care trăieşte într-o lume frivolă, lipsită de estetic.

Frumos este că au reacţionat, mediatizat, la acest gest idiot mai mulţi turişti, printre care şi Laurian Stănchescu, cunoscut pentru obsesia lui, foarte mediatizată şi ea, de a aduce oasele lui Brâncuşi de la Montparnasse, unde a vrut el să fie înmormântat, la Hobiţa sau undeva în România, unde vrea Laurian Stănchescu, de profesie "membru al Uniunii Scriitorilor din Româ-nia", să fie înmormântat. O altă reacţie la stupidul gest ar fi venit din partea unui turist palestinian, care spune că la el în ţară CRBL ar fi fost omorât. Minunat gestul de mândrie şi de adeziune la valorile naţionale, dar palestinienii sunt cunoscuţi în istoria recentă, de ceva decenii, tocmai prin drama de a nu avea o ţară. Există, desigur, detalii în acest subiect, ţara există, dar este ocupată, şi este un teritoriu cu autoadministraţie unde numai de turism nu îţi arde. Şi parcă nici ideea de a-l omorî pe neinspirat nu este de aplaudat. Mai ales că vinovatul are imaginea unuia care ar mai avea ceva în cap şi prin educaţie, altfel fiind cunoscut ca familist adevărat, chit că filmuleţele cu întreaga familie erau de publicitate la un produs, telefoane. Frumos ar fi fost ca numitul Cerebel, zis şi CîRîBîL sau mai exact Andreianu Eduard Mihai, din Piteşti, să apară într-o reclamă în care Coloana infinitului să fie o antenă care dă GSM la tot cartierul, la toată lumea.

Sunt multe lucruri de care nu trebuie să râdem în episodul de mai sus, şi asta nu din cauza unei educaţii restrictive, mănăstireşti, care ne cere să respectăm exhaustiv multe simboluri, ci pentru că nu cunoaştem deplin ideile pe care credem că le luăm peste picior. Astfel de monumente ale culturii pot fi cel mult parafrazate, conceptul lor poa-te fi continuat în diferite şi personale feluri, ceea ce denotă o bună cunoaştere a subiectului şi o inteligenţă activă care îţi permite să te pui undeva alături de genialul şi genuinul creator. Aceste parafra-zări au intrat şi ele în istoria culturală a omenirii, pseudo-falusul lui CRBL nu intră nicăieri, e o idee de toaletă publică. Dacă s-ar fi fotografiat în vreun muzeu cu "Prinţesa X" adusă de perspectivă cam pe la prohabul blugilor ar fi fost undeva la nivelul celor de acum aproape un secol, care au văzut prima dată aceas-tă sculptură, la Grand Palais. Unde acest mare palat nu este vreun club de fiţe şi nici Brâncuşi nu este vreun Poponeţ de bani gata sau vreun DJ renumit. El este din altă lume, din lumea ideilor geniale, a culturii de mare amploare şi profunzime, în care erotismul este filosofie pură şi mult mai puţin lubric.

Nici ţara unora nu poate fi subiect de glumă, iar spaţiul arab ne oferă nesfârşite drame pe această temă. Am amintit deja de ţara pales-tinienilor, putem vorbi la fel şi de sirieni, care nu-şi mai au ţara lor aşa cum ar trebui să fie, eternul prin naştere adăpost al tuturor clipelor. Trăieşte în România, la Bucureşti, un excepţional artist plastic sirian, Ammar Alnahhas pe numele său, un sculptor care face o pictură deosebită de forme modelate în culoare şi lumină, un sirian care aşteaptă, la români acasă, veşti bune de la el de acasă, dar vin numai ştiri de moarte, care te năruie în interior. O învăţătură să tragem de aici: să ne iubim şi să ne trăim ţara ca pe un apropiat pe care l-am putea pierde cândva, mai ales acum, când în loc să urlăm că ţara noastră nu face nimic pentru noi ar trebui să ne întrebăm dacă am făcut vreodată ceva pentru ţara noastră. Şi mai ales când ai ca artă o columnă fără de sfârşit.