PLASAMENTE ALTERNATIVE Brâncuşi, Constantin Brâncuşi

Cel mai apreciat artist român este, fără îndoială, Brâncuşi. Ne place să spunem că este cel mai bine vândut, dar afirmaţia este confuză, ai zice că este un brand cu o cifră mare de afaceri.

Genial de peste un secol, Brâncuşi a fost trecut prin tot felul de viziuni, ba că a plecat înjurând, atunci în 1904, ba că a luat-o pe jos spre Paris, de sărac ce era, ba că i-a spart pe ăia de acolo cu stâlpii funerari şi arta etno din Gorj, ba că regula tot ce prindea, odată ajuns la paris, sau se comporta ca un mârlan pus să le arate el străino-parizienilor cine e ţăranul român. Care tot vro să ni-l fure, chit că noi i-am fi dat cu flit când vru să ne lase atelierul lui, prin testament.

Născut în 1876, Constantin Brâncuşi ajunge un sculptor apreciat şi chiar primeşte nişte comenzi. La 28 de ani pleacă, spre Paris, zicem noi. Nu este foarte hotărât, s-a oprit şi la Munchen. La Paris este primit foarte repede în saloane private de mare rafinament. Noua lui operă nu întârzie să apară. Şi uimeşte. La fel de repede.

În septembrie 1912, Brâncuşi este vizitat de floarea avangardei artistice americane, care vrea să facă un show. Şi îl face în 1913, Armory Show. Americanii îl venerează, în mai puţin de 8 ani de la sosirea la Paris, Brâncuşi devenise un nume al artei moderne, reformatorul sculpturii. Faza cu Rodin este pusă în accente războinice, dar Brâncuşi nu a dat cu barosul în trecut. El a fost ocupat să îşi modeleze opera, să îşi trăiască timpul.

În 1920, "Prinţesa X", sculptura ultramodernă pe care mulţi o asemuiau cu organele genitale ale bărbaţilor, este retrasă dintr-un salon al independenţilor, devenit mai oficial decât cel oficial. În 1926, lui Brâncuşi i se pregăteşte ceva, în SUA. O mare expoziţie, cu vreo 70 de lucrări, la galeria Brummer din New York. Marcel Duchamp, curatorul expoyiţiei, pleacă spre SUA cu o parte dintre sculpturi. Vameşii erau sesizaţi de un bienveillant că pornăriţa X este în cutii şi trece Atlanticul să îi şocheze pe americani avant-la-lettre, cu aproape un secol înaintea lui Văncică. Numai că sculptura nu este acolo, ştia şi Brâncuşi de sesizare şi nu o pusese printre bagajele lui Duchamp. Vameşii americani, de zici că erau românii de azi, caută un pretext să justifice vizionarea privată şi inopinată a expoziţiei lui Brâncuşi, încă din faza de colete. Şi le pică ochii pe o piesă fără formă alungită extrem. În acte apare ca lucrare de artă, numită "Pasăre în zbor", vameşii o judecă sumar şi o declară ustensilă, din categoria celor medicale şi de bucătărie. Şi îi pun o taxă pe măsură, suma colosală de 235 de dolari. Nu râdeţi, erau bani pe atunci. Lucrarea pleacă la expoziţie, toată lumea se linişteşte, cheltuiala este acoperită şi uitată. Anul următor, însă, amicii americani vin cu un proiect îndrăzneţ: reclamă maximă pe spinarea unui proces scânteietor. Adică dau în judecată autorităţile americane, cele ce aplicau Tariff Act, că nu au simţ artistic. Procesul este fulminant, autorităţile sunt călcate în picioare. Se apără cu doi amărâţi, care folosesc termene precum "este evident". Avocaţii lui Brâncuşi pornesc de la idee că lucrarea aparţine unui "artist consacrat". Şi câştigă. Adică piesa este scutită de taxe, ca fiind operă de artă,

Aceasta este povestea procesului american, interpretat în toate felurile, dar care este tratat ca un moment definitoriu şi lămuritoriu pentru definirea artei. Deşi şi acum ne întrebăm, cu eleganţa ce ne este caracteristic, ce, bă, asta e artă?!

Brâncuşi petrece Primul Război Mondial în Paris, alături de francezii şi străinii care locuiau oraşul-lumină şi nu l-au părăsit când a venit bezna grea a războiului. Este iubit şi apreciat, mereu în primul rând al celebrităţilor pariziene. Petrece şi participă la marile evenimente mondene, sculptează minuni, visează temple şi zboruri. Perioada interbelică este epoca de aur a civilizaţiei europene, umaniste, inteligente, profunde. Brâncuşi este acolo, cu opera sa, cu simpla sa prezenţă. Atelierul său din Impasse Rosin este templul lui, în care este şi zeu, şi preot. Lumina sa se duce spre săli, palate, mari expoziţii. La începutul anilor 30 vine în România şi ridică Coloana recunoştinţei fără sfârşit, şi toate monumentele de la Târgu-Jiu, cel mai impunător complex Brâncuşi din lume, un tezaur inestimabil.

Când vine şi al Doilea Război Mondial, Brâncuşi este bătrân, bolnav, ca o ţestoasă într-un imposibil zbor. Nu mai înţelege ce se întâmplă în lume, în Europa sau în România sa natală. Ia cetăţenia franceză, ca să poată dona atelierul său din Paris, întru permanentă păstrare în forma sa magică în care urma să îl lase Marele Artist. Nu mai vine în România, nu mai are comenzi de la noi, ci numai contre şi mizerii. Apoi, în 1957, Brâncuşi moare. Măreţia creaţiei sale creşte în veacurile ce au să vină.

Despre Brâncuşi ne amintim episodul "Cuminţenia pământului", tratat catastrofal de autorităţile României, de atunci. Pe scurt, sculptura cu acest nume a fost realizată de Brâncuşi, la Paris, din piatra de calcar recuperată din amenajarea catacombelor din capitala Franţei. Brâncuşi a cărat cu roaba aceste pietre la atelierul său, cu ajutorul lui Modigliani, ucenicul său, pictorul tragic de mai târziu. Nu-i aşa că aţi observat că picturile lui Modigliani seamănă cu "Cuminţenia" lui Brâncuşi?

Sculptura nu a fost cumpărată de vreun american bogat ci de un inginer român, Gheorghe Romaşcu. În 1910, el plăteşte 1.500 de lei pentru operă. Apare ulterior în expoziţiile Muzeului de artă al RSR, statul zice că a cumpărat-o, moştenitorii că nu, îmi amintesc de un catalog al respectivului muzeu de prin anii 80 în care scrie că sculptura este din colecţia inginerului Romaşcu. Într-un târziu, statul decide să înapoieze, sau să retrocedeze statuia, nu ştiu care este termenul cel mai potrivit, şi, sub un tsunami de emoţie, declanşează un aberant proces de cumpărare, pentru 11 milioane de euro, un preţ mai mult decât convenabil. Dar 6 milioane, dacă vă mai amintiţi, trebuiau strânşi referendumial de la popor. Totul a picat cu multă penibilitate, banii s-au dus nu ştie nimeni unde, statuia a rămas la stat, în muzeu, că s-au prăpădit şi moştenitorii inginerului Romaşcu, cel îndrăgostit de opera lui Brâncuşi. Era primul proprietar, această statuie nu apăruse niciodată pe piaţă. La 11 milioane de euro, preţ special de cumpărare, "Cuminţenia" este de două ori mai scumpă decât "Coiful de aur de la Coţofeneşti".

În mai 2018, Christie's vinde, la turneul său de super-licitaţii din New York, o sculptură în bronz de Brâncuşi, "Tânăra sofisticată", aka "La Jeune Fille Sophistiquee" cu 71 de milioane de dolari. Este portretul lui Nancy Cunard, englezoaica, scriitoare, băgăreaţă, activistă. Este singurul exemplar al portretului lui Nancy închipuit de Brâncuşi. Nu i-a pozat, nici altceva nu i-a făcut, şi nici nu a ştiut că meşterul îi făcuse chipul în bronz.

Sculptura a aparţinut dintotdeauna unui cuplu de americani Elizabeth şi Frederick Stafford. Ei au cumpărat opera de artă, realizată în 1932, direct de la Brâncuşi, în 1955, în ultimii săi ani de viaţă, şi în 2018 a plecat pentru prima dată din colecţia lor. Sunt uimiţi de atelierul lui Brâncuşi, care începe să semene cu cel de acum, din faza eternizată prin donaţia către statul francez. Elizabeth urma să împlinească 28 de ani, iar opera lui Brâncuşi îi va fi cadou cu această ocazie. De acolo ajunge pe piaţă în 2018, când Elizabeth Stafford moare, la 90 de ani. Este scoasă la licitaţie, la Christie's, colecţia ei numită "o poveste de dragoste pentru Franţa", plină de gustul suprem al francezilor pentru artă şi frumos. Profitul a fost de 1.400 la sută.

Cu un an mai devreme, în mai 2017, tot la Christie's şi tot la New York, "Muza adormită" a lui Brâncuşi, "La muse endormie", în varianta originală, chiar şi pentru textele în engleză, a fost vândută cu 57,3 milioane de dolari. Era recordul momentului pentru o lucrare de Brâncuşi, un record de piaţă pentru sculptură. Textele momentului sunt deosebit de elogioase, înainte chiar ca preţul să adauge 35 de milioane la pornire şi estimare. O piesă semnificativă de Brâncuşi nu mai apăruse de vreo şapte ani şi se credea că după "Muză" se va face iar linişte. De aceea, când peste fix un an, apare portretul lui Nancy, nu i se mai pune preţ de pornire, este lăsat la cerere, expresia cea mai înaltă a aprecierii valorii de inestimatabile a ofertei. "La muse endormie" apărea şi ea pentru prima dată în licitaţie, fiind cumpărată în anii 50 de Jacques Uimann, un cunoscut colecţionar francez.