ARTICOL PRELUAT DE PE OPINII BNR: Ce sunt împrumuturile în aur şi ce riscuri presupun?

De regulă, băncile centrale deţin aur în cadrul rezervelor lor internaţionale. Aurul ca activ are câteva dezavantaje: presupune costuri de stocare, este greu de transportat şi dacă este păstrat în tezaurul propriu nu generează dobândă. Pe plan mondial, piaţa aurului, ce cuprindea în anii "70 doar tranzacţii la vedere cu metal fizic, s-a transformat treptat într-o piaţă matură şi complexă, cuprinzând inclusiv instrumente financiare derivate. În acest context, băncile centrale ce doresc şi consideră că este fezabil să obţină venituri aferente deţinerilor lor oficiale de aur împrumută aur sub formă de depozite la termen ("gold leasing")[i] unor bănci specializate, obţinând dobândă la acestea[ii]. Tranzacţiile respective nu implică risc de preţ, întrucât metalul preţios este recuperat atunci când depozitul ajunge la scadenţă. În schimb, băncile centrale sunt expuse riscului de credit, în mod similar cu situaţia unui depozit bancar obişnuit: în cazul în care instituţia împrumutată nu poate rambursa depozitul de aur, banca centrală poate pierde aurul plasat[iii].

Împrumuturile de aur se fac, de regulă, pe cea mai mare piaţă de aur din lume, cea din Londra. Această piaţă este administrată de London Bullion Market Association (LBMA), o asociaţie de bănci specializate ("bullion banks"), fiind de tip over-the-counter (OTC). Aceasta înseamnă că tranzacţiile sunt conduse direct între băncile specializate şi clienţii lor, părţile implicate asumându-şi riscurile. Piaţa beneficiază de o infrastructură bine pusă la punct pentru derularea împrumuturilor de aur, la a cărei creare o contribuţie însemnată a fost adusă de către Banca Angliei. Spaţiile de tezaur ale Băncii Angliei fac parte din sistemul de depozitare şi compensare al LBMA, iar băncile membre ale acestei asociaţii menţin conturi de aur cu Banca Angliei, ceea ce facilitează tranzacţiile de împrumuturi de aur şi de swapuri de aur ale băncilor centrale ce au conturi de custodie deschise la această instituţie monetară. În 2017, peste 70 de bănci centrale şi instituţii financiare interguvernamentale aveau conturi de aur deschise la Banca Angliei.

Simpla păstrare de aur la Londra, în custodie la Banca Angliei, nu presupune obţinerea de dobândă, ea fiind însă o etapă necesară pentru a putea accesa piaţa împrumuturilor de aur[iv]. Pentru a se obţine un venit relativ modest, este necesar ca banca centrală ce deţine aur la Banca Angliei să ia o decizie de a împrumuta o cantitate din metalul preţios unei bănci specializate, dacă condiţiile de piaţă permit aceasta (de ex. există dobânzi pozitive sau cotaţii atractive).

Decizia de investire în depozite de aur are la bază considerente economice

Comparaţiile între ţări în privinţa modului de gestiune a rezervelor internaţionale trebuie făcute cu prudenţă. Există diferite motive pentru care băncile centrale menţin rezerve internationale, principalele fiind sprijinirea politicii monetare şi valutare a unei ţări, menţinerea de active necesare funcţionării comerţului exterior şi asigurării serviciului datoriei externe[v], menţinerea stabilităţii financiare prin oferirea de lichiditate de urgenţă sectoarelor economiei (în special sectorului bancar), precum şi păstrarea avuţiei naţionale. Toate băncile centrale urmăresc în politica lor investiţională respectarea triadei securitate-lichiditate-rentabilitate, dar ponderea specifică alocată acestor principii va diferi de la o instituţie la alta[vi], în funcţie de factori specifici ţării respective, cu influenţe asupra procesului de luare a deciziilor. De exemplu, o bancă centrală pentru care prevalează consideraţiile privind asigurarea stabilităţii regimului de consiliu monetar (de ex. a Bulgaria) va urmări cu precădere asigurarea lichidităţii, principiu pe care nu îl va sacrifica pentru maximizarea rentabilităţii.

Până acum am stabilit de ce băncile centrale se implică pe piaţa împrumuturilor de aur: pentru a câştiga o sumă de bani (relativ modestă) de pe urma unui activ altfel static. Deciziile băncilor centrale de a împrumuta aur au loc în funcţie de circumstanţele existente şi perspectivele percepute ale pieţei aurului. Prin urmare, cantitatea de aur investită va fluctua în strânsă legătură cu oportunităţile existente pe pieţele financiare.

Începând cu anul 2003, din cauza nivelurilor scăzute de dobândă, multe bănci centrale s-au retras sau şi-au redus substanţial prezenţa pe piaţa împrumuturilor de aur. Tendinţa s-a accentuat după anul 2008, când băncile centrale au devenit puţin dispuse să împrumute în condiţii de criză, ca urmare a riscului înalt ca băncile debitoare să nu mai returneze aurul (risc reflectat, printre altele, de nivelul ridicat al CDS-urilor aferente băncilor specializate). Ideea cheie în această perioadă de criză financiară a fost asigurarea securităţii deţinerilor oficiale de aur. Mai mult, dobânzile la depozitele de aur au fost negative în cea mai mare parte a perioadei 2009-2012, fapt ce a împiedicat investiţii de acest gen. În aceste condiţii, se poate spune că băncile centrale au procedat incorect pentru că au luat măsuri de retragere de pe piaţă pentru protejarea rezervelor lor de aur? Răspunsul este clar: NU!

Cum procedeză alte ţări?

Începând cu anul 2008, banca centrală a Germaniei (Bundesbank), cu deţineri de 438 de tone aur la Londra, nu a mai fost activă pe piaţa împrumuturilor de aur pentru aproximativ opt ani[vii].

Până în anul 2013, Banca Naţională a Austriei (Oesterreichische Nationalbank - OeNB) a urmat o strategie ce cuprindea activităţi de împrumut de aur, în special pentru acoperirea costurilor de depozitare ale acestui activ în străinătate. Potrivit noii strategii de administrare a rezervelor internaţionale pentru perioada 2015-2020, OeNB va desfăşura activităţi foarte limitate în domeniul împrumuturilor de aur. Consultarea rapoartelor anuale ale OeNB a relevat că, în anii 2014 şi 2015, această instituţie nu s-a angajat în tranzacţii de împrumut de aur din cauza condiţiilor nefavorabile ale pieţei[viii]. În raportul OeNB pe anul 2016[ix], se precizează următoarele: "În afară de menţinerea de deţineri de aur în formă fizică, băncile centrale, de asemenea, fac tranzacţii de împrumuturi de aur în funcţie de situaţia pieţei. Într-o tranzacţie de împrumut de aur, aurul este investit pentru primirea unei dobânzi la scadenţă. Date fiind condiţiile curente de piaţă, OeNB nu se angajează, în prezent, în tranzacţii de împrumut de aur".

Începând din 2010, Polonia nu a mai plasat niciun depozit de aur pentru o perioadă de mai bine de patru ani, fapt cunoscut de Oficiul Suprem de Audit (NIK) din Polonia. Acesta însă a evaluat pozitiv gestiunea rezervelor valutare de către Banca Naţională a Poloniei (BNP) din 2009 până în 2013 (perioada auditată). În comunicatul său din 4 aprilie 2014[x], NIK precizează că: "în perioada auditată, nivelul rezervelor a fost adecvat pentru situaţia economică din Polonia. Banca Naţională a Poloniei a asigurat securitatea acestora, o lichiditate adecvată şi a obţinut un randament pozitiv la rezervele investite". NIK a înaintat o recomandare către preşedintele BNP "de a lua în considerare să flexibilizeze politica privind depozitele de aur în privinţa celor mai credibile instituţii financiare". Se observă că NIK nu a cerut ca plasarea aurului polonez pe piaţa interbancară londoneză să fie efectuată în orice condiţii, pentru obţinerea de rentabilitate suplimentară. Deciziile de investire respective trebuie să aibă în vedere numai acele contrapartide private care corespund în cel mai înalt grad cu putinţă criteriilor de securitate stabilite de BNP. Investiţiile BNP în depozite de aur au fost reluate în cursul anului 2014.

Nici Banca Naţională a Bulgariei nu a primit dobândă la depozitele în aur, în permanenţă, în anii ce au urmat declanşării recentei crize financiare internaţionale. În lucrarea Rezervele financiare internaţionale (Banca Naţională a Bulgariei, 2009) se arată următoarele: "În timpul fluctuaţiilor substanţiale de piaţă, cum ar fi cele începute în octombrie 2007, operaţiile cu depozitele de aur sunt temporar suspendate şi metalul este depozitat la Banca Angliei ca urmare a constrângerilor de risc de credit ridicate". Politica este confirmată de precizările din Raportul anual al Băncii Naţionale a Bulgariei din 2008. "Întrucât criza de credit şi de lichiditate de pe pieţele internaţionale s-a adâncit în 2008, Banca Naţională a Bulgariei a luat măsuri pentru a reduce riscul de credit al rezervei internaţionale. Scadenţa maximă pentru depozitele în valută pe termen scurt a fost redusă şi depozitele de aur monetar nu au mai fost făcute (sublinierea noastră). Limite aditionale au fost impuse în privinţa riscului de credit faţă de contrapartide la care Banca poate avea expuneri". În timp, Banca Naţională a Bulgariei a eliminat gradual măsurile temporare existente faţă de riscul de credit al rezervei internaţionale. Demn de reţinut este şi faptul că, începând cu 2008, banca centrală a Bulgariei a renunţat la plasamantele în obligaţiuni denominate în aur, instrument folosit în perioada 2003-2007 pentru obţinerea de randamente mai ridicate la rezerva internaţională (dobânda la acest instrument a fost modestă, de sub 1%, dar ea a fost permanent mai mare decât cea obţinută la depozitele de aur).

Raportul anual pe anul 2016 al Băncii Naţionale a Belgiei (BNB) arată că cea mai mare parte a activelor în aur este conservată la Banca Angliei. O cantitate mult mai modestă este deţinută la Banca Canadei şi la Banca Reglementelor Internaţionale. O cantitate foarte limitată este stocată la Banca Naţională a Belgiei. În anul 2016, BNB a plasat, în medie, depozite de aur de 2,2 tone (la o rezervă totală de 227,4 tone), faţă de 7,1 tone anul anterior. Această evoluţie reflectă politica relativ constantă a BNB de reducere a depozitelor în aur. De altfel, BNB a subliniat permanent că ea se angajează în operaţiuni de împrumuturi de aur în funcţie de circumstanţele şi perspectivele pieţei acestui metal preţios.