Bolzman şi războiul "vesel"

Expresia "la drole de guerre" s-a născut în limba franceză. Englezii au preluat-o cu toată ambiguitatea: "the phoney war", cu varianta la fel de fidelă sensului iniţial, "the funny war"; ca şi "drole" în franceză, "funny" are în engleză şi sensul "ciudat". Germanii, cu precizia lor încăpăţînată, i-au spus "Sitzkriek", pentru a evoca înţepenirea curioasă a Marii Britanii şi a Franţei, cele două state care, oficial, declaraseră război Germaniei, la 3 septembrie 1939, dar care, pînă la invadarea Franţei, la 10 mai 1940, nu au făcut altceva decît să şadă şi eventual să "cujete", vorba ardeleanului! Niciuna dintre variantele lingvistice nu trimite la veselie, ci la caracterul neobişnuit, contrastant cu aşteptările, al evenimentelor. Cu o intuiţie de geniu, Roland Dorgeles, a singularizat, prin sintagma pe care a inventat-o, nu doar o anume etapă a celei mai mari conflagraţii mondiale, ci o fază tipică, structurală, din desfăşurarea oricărui conflict armat, pe care-l numim război.

Aruncaţi o privire atentă asupra evenimentelor din Ucraina. Expresia "la drole de guerre" vine pe buze, aproape, de la sine!

După desfiinţarea juridică a URSS, iar nicidecum "prăbuşirea" ei, aşa cum jurnalistic şi propagandistic este prezentat evenimentul, Rusia a trecut, circa un deceniu, printr-o perioadă de tranziţie economică şi politică, dominată de Boris Yeltîn. Cîtă vreme a avut puterea şi sprijinul necondiţionat al Occidentului, a fost considerată perioada critică de ieşire a Rusiei din epoca sovietică, de creare a fundamentelor "democraţiei ruse", respectiv a condiţiilor structurale pentru o economie de piaţă funcţională, care poate fi conectată direct şi acceptată fără prea multe excepţii în sistemul economiei globale. Această perspectivă a fost, însă, puternic contestată de "sfînta alianţă" dintre ariergarda şi avangarda anti-occidentală a politicii ruse, care au capitalizat "democratic" sprijinul diferitelor şi consistentelor categorii de perdanţi, nemulţumiţi şi dezmoşteniţi ai noii societăţi precum şi sentimentul larg răspîndit, difuz dar persistent, al populaţiei, de "nemeritată înfrîngere şi umilire a Rusiei", la ieşirea din comunism. Revanşa asupra "Epocii Elţîn" a fost pregătită cu minuţie şi răbdare. Instrumentul şi simbolul ei politic este Vladimir Putin. Programul ei nu vizează nici Abhazia, nici Georgia, nici Crimeea, nici Ucraina propriu-zis, nici altă ţară sau regiune, nici refacerea URSS, cum abulic se exprimă tot felul de "făuritori de texte" şi comentarii mediatice izvorîte din puţurile unei gîndiri mai seci ca piatra seacă, ci administrarea unei cît mai vizibile, mai usturătoare şi mai umilitoare înfrîngeri a Occidentului. Paralela cu condiţiile celui de al doilea război mondial nu este nici pe departe exagerată, (chiar dacă nu este pe de-a întregul valabilă!), după cum nu ţine doar de teritoriul metaforelor. Generaţia politică Putin, exact ca şi generaţia politică care l-a "inventat" şi aruncat în vîrful puterii pe Adolf Hitler, trăieşte, nutreşte şi exhală convingerea că nu există altă cale (mai bună) pentru recîştigarea statului de putere, pierdut pe plan internaţional, decît un şir de acţiuni şi evenimente care să marcheze, dincolo de orice îndoială, fragilitatea, impotenţa, eşecul şi înfrîngerea Occidentului, în faţa unei puteri reconstruite, miraculos regenerate, bazată pe conjuncţia istorico-divină dintre "Destinul Fûhrer-ului Providenţial" şi "Sprijinul, sacrificiul necondiţionat al Naţiunii". Aceste acţiuni nu pot fi realizate fără o componentă de tip "război", dar acesta trebuie să fie unul esenţialmente "demonstrativ", de scurtă durată, dar de maxim impact psihologic şi politic! Cine reciteşte "Memorandumul Hossbach" poate urmări în detaliu desenul politic al acţiunilor de astăzi ale Rusiei, chiar dacă paralela nu se bazează decît pe o similitudine parţială a situaţiilor. Exact ca şi atunci, marile puteri au reacţionat, dar în faza "războiului vesel" nu au făcut mare lucru, adică nimic care să schimbe, ori să influenţeze decisiv, evenimentele şi situaţia de pe teren! Administraţia Obama semnează cu Rusia documente la Geneva, pe care iniţial le prezintă ca o realizare politică echivalînd cu "evitarea marelui război", pentru ca doar cîteva zile mai tîrziu să se plîngă, acuzator, de faptul că Rusia nu le respectă! Întrebarea ar fi: Cine se aştepta să le respecte? şi, mai ales, Pe ce se baza o asemenea aşteptare?

Încă şi mai tulburătoare este, însă, întrebarea: Ce urmează după "războiul vesel"? Ceva mai precis: Poate fi evitată înlănţuirea nefastă "război vesel" - "război serios", care a generat grozăvia celui de-al doilea război mondial? Răspunsul simplu şi încurajator este: DA, poate fi evitată! Condiţiile pot fi lesne puse pe hîrtie şi, chiar dacă mai greu, pot fi puse şi în practică. Adevărata şi tulburătoare întrebare este: Va fi evitată fatala conexiune?

Răspunsul la această din urmă întrebare nu mai ţine de ştiinţă şi nici de predicţia ştiinţifică. Nu ţine nici de învăţămintele istoriei, nici de presupusele ei legi sau regularităţi. Nu ţine pe de-a întregul de raţional, după cum nu aparţine în totalitate nici domeniului iraţional. Răspunsul la această întrebare nu se află, undeva, gata stabilit, într-un domeniu al potenţialităţii. Exact ca în ecuaţia pe care Bolzman a dat-o entropiei, rezultatul final pare să depindă de o constantă, fascinaţia puterii pentru război, şi de logartimul unei probabilităţi, cea ca şirul critic al evenimentelor care (numai ele) pot duce la război să fie parcurs într-un anume interval de timp.