BREXIT Procedura de ieşire a unui stat din UE

Articolul 50 din Tratatul de la Lisabona consacră, începând cu anul 2009, dreptul oricărui stat membru de a hotărî în privinţa retragerii din Uniunea Europeană, în conformitate cu propriile norme constituţionale.

Conform articolului 50 (TUE) prima etapă a procedurilor privind retragerea este notificarea formală a Consiliului European de către statul care îşi exprimă intenţia cu privire la viitorul său statut, ulterior demarării procedurilor interne de adoptare a deciziei, precum referendumul, în cazul Brexit.

Urmează declanşarea negocierilor între statul în cauză şi Uniune, în conformitate cu orientările generale stabilite de Consiliul European.

Rezultatul acestor negocieri este dat de încheierea unui acord care trebuie să stabilească nu doar condiţiile de retragere, dar şi viitoarele relaţii între Uniunea Europeană şi statul în cauză. Tratatul de la Lisabona nu prevede însă obiective sau rezultate predefinite ale acordului încheiat între Uniune şi statul care se retrage. Prin urmare, regulile vor fi trasate în timpul jocului, în conformitate cu evoluţia negocierilor.

Negocierile în numele Uniunii Europene se realizează în conformitate cu articolul 218 (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, care stabileşte responsabilitatea Consiliului European de a adopta principiile care stau la baza tratativelor, principii pe baza cărora Consiliul de Miniştrii negociază termenii ieşirii şi viitoarele relaţii între UE şi statul vizat.

În acest proces, Comisia Europeană are un rol minimal, limitat la formularea de recomandări referitoare la deschiderea negocierilor.

Principalul for decizional este reprezentat de Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată cu privire la încheierea acordului dintre Uniunea Europeană şi statul solicitant, după aprobarea Parlamentului European.

Pe parcursul desfăşurării acestor etape, membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi al Consiliului de Miniştrii statul care se retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor instituţiilor europene care privesc statul în cauză.

Tratatele Uniunii Europene încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificare, cu excepţia cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru, hotărăşte în unanimitate să proroge acest termen. De asemenea, în cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, aceasta se supune procedurilor curente referitoare la toate etapele de negocieri şi de implementare a legislaţiei europene.

În ciuda recunoaşterii explicite a dreptului de retragere voluntară unilaterală, există o mare incertitudine cu privire la modul în care prevederile articolului 50 din varianta consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, ar urma să fie puse în aplicare, în condiţiile în care de la crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (1951) şi până la acest moment, niciun stat membru nu a optat pentru retragere.

În absenţa unui precedent, este de aşteptat ca punerea în aplicare a prevederilor privind retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune, să reprezinte un proces complex, gradual, dominat de negocieri ample care să intersecteze un ansamblu de interese reflectate în raporturile dintre guvernul solicitant, Uniunea Europeană, în ansamblul ei, şi celelalte state membre.