Când drepturile şi libertăţile sunt în pericol, avocatul trebuie să îşi apere cetatea

Suntem în plină eră a exceptionalismului juridic, în care crize reale sau inventate, dar repetate ori de câte ori este "necesar", devin motive de îngheţare sau chiar de abandon al drepturilor şi libertăţilor omului. În cazul României, principiile relative la caracterul exceptional şi temporar al restricţiilor de drepturi şi libertăţi, prevăzut de art. 53 din Constituţie, sunt de ani de zile ignorate (anii pandemici sunt doar o expresie a caracterului cutumiar al acestei sfinte ingnoranţe). În cazul celor 48 de state europene care au ratificat CEDO, clauzele referitoare la derogarea de la drepturile omului şi libertăţile cetăţeneşti, în caz de stare de urgenţă, clauze prevăzute la art. 15, rămân de faţadă.

Originea acestui exceptionalism juridic este evenimentul din 11 septembrie 2001, în care au fost distruse turnurile gemene World Trade Center din New York.

America a declarat atunci "război contra terorismului" şi a rămas, de atunci, în stare permanentă de alertă de război, ceea ce a dat "justificare" excepţiilor perpetui de la regulile normale ale statului de drept*. Prin imperialism juridic american, regula excepţionalismului (oximoron intenţionat) a fost, de atunci, importată peste tot în lume, inclusiv în statele teoretic inamice ale SUA (China şi Rusia).

A fost mai întâi criza teroriştilor. Patriot Act a permis atât ridicarea drepturilor şi libertăţilor celor suspectaţi de terorism, cu sau fără temei, cât şi supravegherea în masă a tuturor cetăţenilor - dintr-o dată am devenit toţi suspecţi de ceva ilegal. În treacăt fie spus, supravegherea atotprezentă şi constrângătoare impusă de "lupta" contra terorismului a dus la naşterea şi ascensiunea capitalismului de supraveghere, susţinut de serviciile secrete şi de statul adânc - de aici au apărut Big Tech, care au scos din groapă Big Finance şi Big Pharma şi, împreună, au transformat lumea într-un sat global al captivilor lor fericiţi, sub blajina mângâiere pe creştet a lui Big Brother. Interceptarea şi stocarea comunicaţiilor tuturor a devenit un imperativ economic, iar segregarea cetăţenilor lumii în supuşi "liberi" intra muros şi periculoase elemente sociale extra muros, a devenit un imperativ geopolitic.

A fost, după aceea, criza bancară, care a dus la salvarea băncilor cu bani publici sau cu banii deponenţilor şi la suspectarea noastră, a tuturor, de fapte ca spălarea de bani, evaziunea fiscală, finanţarea terorismului sau corupţia.

A venit apoi criza imigranţilor, care a produs, la propriu, ziduri la graniţa SUA cu Mexic şi garduri de sârmă la graniţele (care nu ar trebui să existe) dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Azi trăim criza sanitară, care a readus în Europa şi în lume segregarea - mai precis, segregarea pe criterii de suspiciune de boală - cenzura şi propaganda nazisto-comuniste, determinând îngheţarea pe perioade nelimitate a drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, desigur, pentru "siguranţa noastră" în faţa ameninţării unei boli contagioase de care s-au vindecat, totuşi, peste 99% dintre cei atinşi de infecţie (bolnavi sau doar purtători sănătoşi).

Evident, România nu face excepţie de la regula excepţionalismului juridic (oximoron intenţionat). De fapt, din punct de vedere juridic, România este o colonie judiciară americană - FBI are birouri în cadrul parchetelor antimafia şi anticorupţie de la noi, iar ambasadorii "importanţi" se implică direct în "lupta" anti-corupţie sau anti-pandemie. Aşa-numitul Mecanism de Colaborare şi Verificare (MCV) este nimic altceva decât instrumentul cu care se menţin starea de criză, blamul public asupra sistemului "nostru" judiciar şi excepţionalismul juridic importat de la Big Brother-ul american. Instanţele, mai ales cele de contencios administrativ sau cele penale, nu mai văd nimic rău în acest exceptionalism, de vreme ce rejectează orice acţiune contra statului prin care se tinde la restabilirea normalităţii drepturilor şi libertăţilor sau, după caz, condamnă pe bază de intuiţii, prezumţii de vinovăţie, delaţiuni ale captivilor sistemului şi interceptări secretizate asigurate de serviciile secrete şi de capitaliştii de supraveghere.

E util să ne reamintim că, în anul 2016, un fost ministru al justiţiei, în funcţie la data afirmaţiei, a spus că "discuţia despre drepturi şi libertăţi este un lux teoretic", în condiţiile glorioasei "lupte" anticorupţie.

De aceea, aproape nimeni nu se mai miră, aproape nimeni nu se mai simte ultragiat în 2021, A. D., că autorităţile ne aruncă "relaxări" de restricţii ca pe nişte grăunţe, ca şi cînd drepturile şi libertăţile noastre ar fi în proprietatea lor.

Este esential, însă, să reafirmăm că libertatea este un dat de la natură şi un stâlp al societăţii democratice, şi nu o concesiune pe care ne-o acordă autorităţile, facându-ne vreo favoare.

Acelaşi stat pe care opinia publică naţională sau globală îl consideră corupt, nepriceput în ale administrării afacerilor (clişeul "statul este cel mai prost administrator" sigur l-aţi auzit/ulilizat de nunumărate ori până acum pentru a mai fi nevoie de vreo probă suplimentară) şi mincinos prin omisiune pretinde supunere faţă de regulile excepţionalismului, chit că aceste reguli tind să "rezolve" crize perpetue, mai mult sau mai puţin reale.

Mai ales în anii pandemici 2020-2021, aceiaşi cetăţeni care formează, de regulă, opinia publică mai sus enunţată, se supun, generând aberaţia unui stat condus de impostori, corupţi şi proşti, cu tendinţe totalitare care cere şi obţine supunere pe tavă. Un guvern de care cetăţenii se tem - când, de fapt, guvernul ar trebui să tremure de frică în faţa cetăţenilor.

Mai mult chiar, această supunere necondiţionată se caracterizează prin datoria de semnalizare a virtuţii, noua tuşă a totalitarismului impus de minoritate majorităţii - masca de "protecţie", proba vaccinării, demonstraţia implicării eroice în "lupta" anti-corupţie, chezăşia lepădării ritualice de concurenţii politici ai corecţilor politici, trebuie purtate şi afişate permanent. "Port mască pentru că mă face să mă simt în siguranţă şi pentru că îi fac şi pe ceilalţi să o poarte"; "mă vaccinez pentru că sunt responsabil şi salvez vieţi"; "mă informez numai din surse oficiale"; votez contra ciumei roşii pentru că nu mai vreau penali în funcţii publice etc. Vietăţile extra muros, dacă nu îngenunchează şi nu îşi cer iertare că există şi că vor să fie liberi şi că au dubii faţă de informaţiile oficiale, fără stele distinctive pe piept, şi că au alte opinii politice decât cele la modă, "corecte", sunt stigmatizate şi satanizate şi supuse segregării.

Discriminarea majorităţii de către o minoritate guralivă de supuşi ai aceluiaşi stat pe care îl consideră corupt şi prost ca administrator şi semnalizarea "virtuţii" supuşeniei feudale faţă de stăpâni suzerani sunt efectele celei mai bizare forme de totalitarism, puritanismul gecii roşii, al şepcii pe dreapta şi al tricoului cu "nu luăm prizonieri".

Să luăm episodul protestelor stradale din ianuarie - februarie 2017. Minoritatea militantă a fost făcută să creadă, iar preşedintele republicii (garantul Constituţiei ...) a decretat că nu există prezumţie de nevinovăţie pentru politicieni şi nici pentru suspecţii ştampilaţi ca atare de DNA, ANI, DIICOT, ANAF etc. sau de presa militantă ori de influencerii corectitudinii politice. Acestei minorităţi militante i s-a alăturat, spre surprinderea multora, o mulţime de avocaţi care, pentru a-şi semnaliza "virtutea", au devenit "luptători anti-corupţie", alături de magistraţii sau de ONG-urile din rolurile principale, sponsori şi seminarişti ai scenariştilor crizei şi ai revoltei regizate, consecutive. Tot pentru "necesităţi" de semnalizare a virtuţii, avocaţii implicaţi în cauzele aflate pe rolul instanţelor au fost făcuţi datori să "contribuie la aflarea adevărului", şi nu să îşi apere sau să îşi asiste ori să îşi reprezinte clienţii, adică duşmanii de serviciu, necesari crizei şi excepţionalismului juridic consecutiv. Să apere drepturile şi libertăţile aflate la ananghie a devenit un comportament blamabil pentru avocatul "dator" să îşi semnalizeze virtutea. Iar acest gen de apărare a migrat underground, a devenit "conspiraţionist". Aceia dintre noi, foarte puţini, care au încercat să păstreze echilibrul şi să identifice pericolul acestui curent la adresa drepturilor şi libertăţilor, au fost satanizaţi şi stigmatizaţi ca "rusofili", bolşevici, simpatizanţi ai "ciumei roşii" (sintagmă nazistă ...) etc.

"Luptătorii" anti-corupţie din 2017-2018 sunt aceeaşi cu cei care susţin acum "lupta" contra pandemiei, oricât de absurdă şi de ineficientă ar fi. E oarecum normal - la putere sunt acele "forţe" politice minoritare care s-au forjat în plin scenariu al protestelor din februarie 2017.

Din acest tip de semnalizare a virtuţii a răsărit, ca într-un coşmar care repetă experienţele totalitare ale nazismului şi comunismului, vinovăţia prin asociere.

De la infractor, vinovăţia iradiază către avocatul care, în speţa penală sau într-o speţa de altă natură, anterioară celei penale, l-a apărat/reprezentat/asistat. Avocatul îi este alăturat sau chiar i se substituie infractorului, pentru că a avut curajul să îl apere/asiste. Adică, pentru că a fost avocat. În 2020, A.D., avocatul care apără un infractor a ajuns să fie ştampilat ca infractor el însuşi, şi asta pentru că şi-a permis să depună prea mult zel în apărarea intereselor clientului (şi a mai şi pretins onorariu de succes), adică, pentru că şi-a făcut meseria. Cruntă ironie pentru breslaşii care s-au dus cu vântul "luptei" contra corupţiei.

Profesia, breasla noastră, a avocaţilor, fie prin militantismul unora dintre "confraţi" (sună ciudat, dar este un cuvânt vetust care încă mai circulă prin Bucureşti, cu tot cinismul luptei de interese dintre breslaşi), fie prin tăcerea vinovată a majorităţii şi prin lipsa de atitudine a organelor de conducere ale profesiei, a contribuit consistent la această stare de lucruri.

De condamnarea avocatului pentru că este avocat, toţi aceştia sunt vinovaţi, într-o măsură mai mica sau mai mare.

Avocatul, tocmai pentru că ştie dreptul, nu are voie să tacă atunci cînd drepturile şi libertăţile cetăţii sunt sub asediu şi în pericol să se piardă. Mai mult chiar, avocatul nu trebuie să treacă cu vederea niciunul dintre paşii, mai mult sau mai puţin gravi, care se fac în direcţia sabotării democraţiei.

Totalitarismul se instaurează pas cu pas, şi nu de pe o zi pe alta, şi se consolidează pentru că cei mai mulţi dintre noi preferă să întoarcă privirea de la lucrurile urâte, grave, periculoase.

Iar o societate totalitară este închisoarea profesiilor liberale, apusul lor. Primii sacrificaţi ai societăţilor totalitare sunt avocaţii, de-abia după acest prim sacrificiu urmează la rând restul profesiilor lierale sau independente, preoţii, artiştii şi filosofii.

Avocatul este câinele de pază al democraţiei, stâlpul statului de drept, stat ale cărui cărămizi ultime sunt drepturile şi libertăţile. Nu supuşenia, nu lupta contra ereziei (Galilei a spus "şi totuşi, se învârte", sfidând Inchiziţia), nu răspândirea fricii, nu semnalizarea virtuţii fac statul de drept, ci respectul şi consolidarea permanentă ale drepturilor şi liberăţilor.

Diabolizarea celor care vorbesc, acţionează, povăţuiesc - vine mai întâi de la avocaţii complici ai totalitarismului prezent sau viitor. De aceea, autoritarismul, tendinţele totalitare, nu trebuie să ne mai mire, ci să ne facă să ne trezim. Reacţia organelor profesiei este esenţială în acest sens.

Ne-am complăcut într-un soi de inevitabilism judiciar - am ajuns să credem că MCV va exista pentru totdeauna şi că ne va sancţiona şi arăta cu degetul în mod perpetuu. Dar nu am observat, oficial, institutional, că acest MCV ignoră total avocaţii, principalul segment al societăţii civile. Poate şi din indolenţa conducerii nu am fost luaţi în considerare niciodată ca o voce care ar fi putut arăta că sistemul nostru judiciar nu mai este în starea din decembrie 2006 şi că este grevat de cu totul alte probleme şi vulnerabilităţi decât cele repetate la infinit de magistraţii şi de ONG-urile militante. Că, de exemplu, legile justiţiei nu sunt făcute pentru cetăţeni, ci pentru magistraţi, că magistraţii nu ar trebui să fie "îndrăgostiţi" de lege, ci de dreptate, drepturi şi libertăţi. Că avocaţii nu sunt adversarii, ci realizatorii primodiali ai dreptului şi ai actului de justiţie.

Cetatea, însă, drepturile şi libertăţile noastre, sunt sub asediu, iar noi nu putem rămâne în continuare pasivi. Dacă otomanii sunt la porţile cetăţii, nu trebuie să ne pierdem timpul cu problema de a şti care este sexul îngerilor**.

Cel puţin teoretic, CEDO nu permite derogarea de la regimul normal al drepturilor şi libertăţilor fundamentale decât în condiţiile excepţionale ale art. 15.

Starea de alertă, declarativ, nu este o stare de urgenţă, deci nu ar trebui să intre sub incidenţa art. 15 din CEDO, care se referă la război sau alte pericole publice care ar putea ameninţa viaţa naţiunii. O boală infecţioasă cu o fatalitate mai mica de 0,1% nu poate fi considerată pericol care ameninţă viaţa naţiunii - în caz contrar, fumatul, consumul de alcool, şofatul pe drumurile publice, infecţiile nozocomiale, politica guvernamentală etc. ar însemna tot atâtea cazuri de derogare de la regulile CEDO... Interesant este că art. 15 alin.3 din CEDO obligă statul membru să anunţe secretariatul general al Consiliului Europei dacă înţelege să deroge de la Convenţie pentru stare de urgenţă, explicând şi motivele intenţiei de derogare şi, în plus, să anunţe neîntârziat data la care încetează starea de urgenţă şi drepturile care redevin efective. Nimic din aceste obligaţii de loialitate faţă de CEDO şi faţă de celelalte state semnatare nu a fost respectat de guvernul pandemic al României - dimpotrivă, restricţiile de drepturi au devenit perpetui, starea de libertate devenind, treptat, o stare de excepţie. O astfel de atitudine arogantă şi cinică face aplicabilă interdicţia abuzului de drept, edictă de art. 17 din CEDO. Statul Român nu are dreptul să urmărească distrugerea sau limitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de CEDO în favoarea cetăţeanului. De exemplu, interzicerea suspendării unui act administrativ pentru că se referă la epidemie sau interzicerea accesului la documente "secrete" care fac obiectul probatoriului în procesele civile sau penale intră sub incidenţa acestui art. 17, fiind norme care ar trebui abandonate de urgenţă. Potrivit art. 18 din CEDO, restricţiile de drepturi şi libertăţi nu pot fi utilizate decât în scopul în care au fost prevăzute - aşadar, nu se poate utiliza starea de alertă pentru a crea, din mers, prin acte administrative (şi nu prin lege) segregarea pe criterii medicale sau împărţirea populaţiei în persoane publice/politice şi restul, care sunt sau nu sunt penali în funcţie de "judecata" corect politică a străzii/tv-urilor/paginilor de socializare.