Christine Lagarde va duce pe noi culmi moştenirea dezastruoasă a lui Mario Draghi

La numirea lui Jerome Powell în fruntea Federal Reserve au existat numeroase voci critice care au subliniat lipsa unei educaţii economice formale, în ciuda faptului că acesta era membru al Consiliului Guvernatorilor băncii centrale încă din 2012, după nominalizarea sa de către Barack Obama.

Tot un avocat fără pregătire economică formală a fost numit recent şi în fruntea Băncii Centrale Europene, după negocieri care au arătat adevărata natură a "democraţiei" europene. De această dată, laudele nu au contenit, "sursele" fiind de multe ori aceleaşi care au desfiinţat decizia lui Donald Trump.

Oare această numire este doar rezultatul unui compromis politic, sau ascunde, de fapt, teama că unul dintre candidaţii vehiculaţi până zilele trecute s-ar fi putut "defecta" şi ar fi renunţat la politica monetară ultrarelaxată promovată de Draghi?

Iar apoi, cum mai poate exista siguranţa că independenţa BCE nu va fi compromisă, pe fondul numirii unui politician în fruntea instituţiei, mai ales că acest politician are şi un CV destul de "colorat"?

În iarna anului 2016, Christine Lagarde a fost găsită vinovată de "neglijenţă în administrarea banului public", pe vremea când era ministru de finanţe în cadrul administraţiei conduse de Nicolas Sarkozy, însă curtea a renunţat la pedeapsa cu un an de închisoare şi amenda de 15.000 de euro deoarece doamna Lagarde se bucura de o bună "reputaţie internaţională". Dar cum rămâne cu principiul egalităţii în faţa legii, un pilon fundamental al democraţiei? Se pare că nu înseamnă nimic în faţa "reputaţiei internaţionale".

Pentru ca "spectacolul" să fie complet, un editorial de la Bloomberg propune numirea lui Mario Draghi în func­ţia de director general al FMI, deoarece "ar fi o binecuvântare pentru economia globală".

Analiştii de la Capital Economics au scris că "numele noului preşedinte al BCE ne întăreşte convingerea că politica monetară va fi relaxată din nou în următoarele luni, printr-o reducere a dobânzii pentru depozite în septembrie şi relansarea QE până la sfârşitul anului".

Opinia doamnei Lagarde referitoare la dobânzile negative se cunoaşte deja. Într-o declaraţie din martie 2016, viitoarea preşedintă a BCE a precizat că "fără dobânzi negative ne-am fi aflat într-o situaţie mult mai dificilă, cu o inflaţie mai scăzută şi o creştere mai redusă".

De asemenea, directorul general al FMI a salutat şi lansarea programului de relaxare cantitativă în zona euro. "Expansiunea bilanţului BCE va ajuta la scăderea cos­turilor de finanţare, va conduce la creşterea aşteptărilor inflaţioniste şi va reduce riscul unei perioade îndelungate cu inflaţie scăzută", se arăta într-un comunicat de presă de la FMI din ianuarie 2015.

După mai bine de patru ani de la pornirea tiparniţei în zona euro, niciunul dintre riscurile enumerate de FMI nu s-au redus. Mai mult, atât la nivel global cât şi la nivelul zonei euro a cres­cut semnificativ riscul recesiunii, după cum arată şi contracţia prelungită a industriei prelucrătoare.

În opinia analistului Sven Henrich, "ceea ce a început Draghi, Lagarde va intensifica", însă rezultatul nu va fi decât evidenţierea şi mai clară a eşecului politicilor de planificare centralizată urmărite de marile bănci centrale.

Aşa-numita normalizare a politicii monetare nu mai reprezintă acum nici măcar un ideal îndepărtat.

Transformarea dobânzilor negative într-o opţiune "realistă" a fost promovată recent chiar în cadrul FMI. În studiul cu titlul "Enabling Deep Negative Rates to Fight Recessions: A Guide" (n.a. "Introducerea dobânzilor profund negative pentru combaterea recesiunilor: Un ghid"), economiştii Ruchir Agarwal şi Miles Kimball susţin că "limita inferioară zero pentru dobânzi nu este o lege a naturii, ci reprezintă o opţiune de politică".

Chiar dacă nu este o "lege a naturii", dobânda nu reprezintă doar un cost al banilor, ci reflectă preferinţa de timp a consumatorilor. De fapt, de la preferinţa de timp se porneşte când este "determinat" şi costul banilor.

Dacă o persoană este aproape indiferentă între a avea 100 de unităţi monetare acum şi 100 de unităţi peste un an de zile, atunci dobânda anuală este apropiată de zero. Dacă preferinţa este puternică pentru 100 de unităţi acum, atunci dobânda trebuie să fie mare, astfel încât cel care economiseşte să accepte amânarea consumului cu un an, chiar dacă inflaţia nu erodează puterea de cumpărare.

Dobânda negativă înseamnă să oferi cu împrumut 100 de unităţi monetare acum şi să te mulţumeşti cu mai puţin de 100 de unităţi peste un an. Dacă firul "logic" este urmărit şi dincolo de efectele de ordinul întâi ale unei astfel de propuneri, absurdul devine evident.

"Prin recunoaşterea faptului că problemele teoretice, empirice, juridice şi practice ale dobânzilor profund negative nu au fost rezolvate în acestă lucrare, lansăm un apel către economişti, experţi financiari, jurişti, alţi cercetători, precum şi jurnaliştii economici pentru continuarea activităţii în acest domeniu", scriu autorii în concluzia studiului de la FMI.

În opinia lui Agarwal şi Kimball, continuarea promovării dobânzilor negative reprezintă "un efort nobil", deoarece "existenţa unei opţiuni a dobânzilor profund negative se va dovedi critică pentru menţinerea eficienţei politicii monetare în viitor".

Dar oare ce se poate spune despre politicile monetare de până acum, dacă s-a ajuns în situaţia în care absurdul este văzut ca opţiune legitimă pentru băncile centrale?

Analistul Mike Shedlock scrie pe site-ul său că numirea doamnei Lagarde, pe care o consideră "aproape unică din punct de vedere al persistenţei sale în eroare", nu face decât să reflecte atitudinea deosebit de păguboasă adoptată de autorităţile europene cel puţin de la declanşarea crizei financiare globale: "dacă nu merge, atunci vom continua să facem acelaşi lucru până când va merge". Pentru Albert Einstein aceasta este definiţia nebuniei.

Dincolo de aceste opinii care pot şi sunt ignorate, există şi puncte de vedere care au valoare de avertisment.

Cel mai recent a venit de la BIS (Bank for International Settlements), în cadrul ultimului raport anual al instituţiei, unde se arată că "politica monetară nu poate fi un motor al creşterii", pe fondul eficienţei sale marginale tot mai scăzute.

În ceea ce priveşte dobânzile foarte apropiate de zero sau negative, acestea sunt perfecte doar pentru crearea unor condiţii concurenţiale favorabile companiilor mai puţin eficiente sau companiilor care abia îşi pot plăti dobânzile din activitatea curentă, aşa-numitele companii zombi.

Pentru ca ironia să fie completă, tocmai această "concurenţă" stimulată artificial de către BCE exercită presiuni formidabile pentru scăderea preţurilor, adică deflaţia contra căreia luptă, inclusiv prin instrumente absurde, Banca Centrală Europeană.

Dar asta nu este tot. Fondul Monetar Internaţional s-a angajat total în lupta împotriva schimbărilor climatice, iar doamna Lagarde a declarat recent că "este nevoie de acţiune din partea tuturor, a fiecărei ţări, a fiecărei instituţii".

Atunci cum rămâne? Stimulăm cu price preţ creşterea economică, care va avea ca efect creşterea căldurii reziduale la nivel global, indiferent cât de "verzi" sunt sursele de energie, sau luptăm contra schimbărilor climatice antropice?

Ministru al agriculturii în cabinetul Fillon, între 18 mai 2007 şi 18 iunie 2007, Christine Lagarde are, mai mult ca sigur, o înţelegere superioară a mecanismelor din economia reală şi va găsi cea mai bună cale de stimulare a creşterii din zona euro.

Dacă, însă, norocul o va părăsi, poate să dea vina oricând pe cormorani, pentru că acesta este nivelul la care au ajuns politicile economice din Europa.