Consumerismul şi finalul mitului creşterii economice continui

Postulatul fundamental al economiei politice clasice este, de la Adam Smith citire, avansul economic continuu. Îmbogăţirea individuală nu este, în condiţiile unei pieţe libere şi inovative, un joc de sumă nulă, în care câştigătorul ia totul şi în care ceea ce câştigă unul, pierd toţi ceilalţi. O data cu propăşirea proprie, agentul economic aprinde fitilul care duce la creşterea avuţiei cetăţii şi a naţiunii. Averea individuală se bazează pe valorificarea resurselor şi a forţei de muncă, de unde rezultă venituri ale tuturor celor care sunt antrenaţi în creaţia şi circulaţia valorilor economice, precum şi venituri bugetare, necesare susţinerii sarcinilor şi cheltuielilor esenţiale ale cetăţii sau ale statului. Intenţia de consum, care nu se poate susţine decât pe încrederea în viitor, generează o creştere economică repetitivă şi progresivă, necesară susţinerii noii cereri agregate de consum (determinată inclusiv de creşterea populaţiei şi a speranţei de viaţă), ca într-o spirală virtuoasă auto-desenată şi întreţinută. Acest gen de îmbogăţire are just temei. Inversul său este o îmbogăţire fără just temei...

Creşterea economică perpetuă se bazează pe două premise indispensabile - resursele nelimitate şi încrederea neştirbită a oamenilor în viitor, care generează intenţia repetabilă de consum.

Resursele sunt, însă, limitate, iar nevoile de consum ale omului sunt finite. Întotdeauna a fost aşa - doar că revoluţia industrială a creat iluzia că şi unele, şi altele ar fi fără de sfârşit.

Înainte de revoluţia industrială, când omul nu avea încredere în viitor, ci doar respect nestrămutat pentru trecut şi credinţa într-o cât mai rapidă apocalipsă, care să pună capăt nedreptăţii lumii, morala, inclusiv cea religioasă, a blamat bogăţia nemăsurată, întrucât stăpânii feudali ai lumii luau pentru ei cea mai mare parte din plăcinta globală, lăsând restului populaţiei fărămituri.

Acest model economic a funcţionat mai bine de 200 de ani şi a fost baza sistemului politic şi social liberal, rezistând chiar şi celor două forme de totalitarism care s-au succedat în secolul XX - fascismul şi comunismul. Însă acum suntem la finalul acestei perioade glorioase, în care populaţia lumii a crescut de şapte ori.

Suntem la finalul mitului creşterii economice continui.

Resursele nu doar că sunt mai limitate ca acum 200 de ani, dar sunt şi în mare parte epuizate.

Cu toată creşterea demografică, intenţia de consum a stagnat sau chiar a involuat în valori relative, întrucât a intervenit fenomenul de redundanţă - prea mult, prea ieftin, prea repede.

Creşterea economică nu poate continua decât pe baza creşterii consumului şi, de aceea, a fost inventat consumerismul.

Fenomen economic, social şi psihologic care se derulează de peste 40 de ani, consumerismul a pervertit ireversibil comerţul (şi economia, în general), degenerând în captivitate perpetuă a consumatorilor. Şi mai grav, cosumerismul a determinat concentrarea averii şi a resurselor în mâini din ce în ce mai puţine şi amplificarea racilelor feudale, pe care revoluţia industrială părea că le-a eliminat pentru totdeauna - monopolul, rentele, privilegiile şi exclusivităţile neo-feudalilor economiei (care, mai nou, deţin şi politica, şi birocraţia, şi mijloacele de comunicaţie sau de informare, şi sistemul educational, ultima redută, instituţiile religioase, fiind pe cale de a fi, deasemenea, doborâtă, prin secularizarea totală).

Când economia stagnează sau involuează, consumul este forţat să crească, stimulându-se achiziţia de bunuri de unică folosinţă sau de produse menite a le înlocui pe cele prematur învechite, achiziţia pe datorie, răsfăţul hedonist şi nevoile nenaturale. Pentru succesul modelului economic al societăţii de consum, creşterea continuă a consumului, chiar dincolo de normal, şi păstrarea încrederii în viitor, chiar şi cel constând în rate şi facturi perpetue, sunt vitale. De aceea, de peste 40 de ani, de când "visul american" al casei, maşinii şi finanţării pe credit a studiilor copiilor a început să se gripeze, întregul arsenal de marketing, de lobby şi de politici monetare ale băncilor centrale ("independente") a fost orientat către stimularea consumului cu orice preţ.

Consumerismul îndeamnă la achiziţia ca scop în sine - şi nu e vorba doar de achiziţia comercială, ci şi de achiziţia politică, ideologică sau de cult. Consumerismul a devenit atât de agresiv şi constrângător - totalitar încât au fost create achiziţii pe care nu le mai putem refuza - nu mai putem să refuzăm vaccinarea, nu mai putem să refuzăm să "lucrăm" cu băncile, nu mai putem să refuzăm monitorizarea, amprentarea şi colectarea datelor biometrice, nu mai putem să refuzăm ideologiile sau religiile corecte politic, nu mai putem să deviem de la linia oficială şi să trăim liberi, în afara bulelor virtuale în care ne alocă, pe categorii şi subcategorii, reţelele de rating şi credit social.

Lumea a devenit o mare colivie a îndatoraţilor şi a captivilor nevoilor nenaturale de consum.

Lumea nu mai este o piaţă de valori, ci un laborator de manipulare menit a menţine permanent treaz interesul de a achiziţiona.

Lumea nu mai este umanitatea, ci ogorul de pe care se recoltează "produsele predictive", estimările comportamentului achizitiv al avatarurilor noastre informatice, care ne canalizează voinţa şi ne manufacturează consimţământul.

Lumea a devenit o mare groapă de gunoi care nu mai poate fi recliclat la timp în aşa fel încât planeta să respire din nou. Maşinile, smartphone-urile, televizoarele "inteligente", frigiderele care ştiu mai bine decât noi ce "trebuie" să mâncăm şi care se strică mai devreme decât scrie pe cartea tehnică, pet-urile, pixurile şi toate celelalte obiecte de unică folosinţă, plasticul şi măştile "de protecţie" infestează mediul într-un ritm nebunesc.

Să fiu bine înţeles: consumul natural, sănătos, din surse proprii de venit, este benefic tuturor - individului, comunităţii, întreprinderii, comerciantului, statului (care colectează TVA şi alte impozite indirecte pe consum), întrucât este generatorul unui cerc virtuos al avuţiei naţiunii, care creşte ca o maree capabilă a duce în larg şi micile ambarcaţiuni pescăreşti, şi marile nave comerciale, şi pacheboturile de lux. Doar consumul nenatural, inutil şi pe datorie este nesănătos. Iar consumerismul este o practică incorectă, blamabilă, a comercianţilor, şi nu o vină a consumatorilor. Consumerismul este propaganda care te face să consumi ceea ce nu ai nevoie, pe credite doborâtoare, cu entuziasmul celui care crede cu sinceritate că L-a prins pe Dumnezeu de picior. Consumerismul este încrederea nestrămutată în "ştiinţa" care nu suportă critică sau dubiu sănătos şi în vuietul cartierului care se aude când îţi parchezi merţanul în faţa blocului unde ai o garsonieră cu chirie.

Nu numai indivizii se împrumută pentru a consuma, ci şi statele.

Ca şi consumatorii, statele se împrumută inutil, consumă ceea ce populaţia nu are nevoie şi cheltuie inutil munţi de bani pe praştii de luptă contra ameninţărilor de la est, unde (nu) se agită rachete balistice şi butoane nucleare.

În anul 2017, în intenţia de a "lupta" contra deflaţiei şi a consecinţelor negative ale crizei datoriilor suverane din anul 2010, BCE a "aruncat din elicopter", printr-un program de tipărire de bani-datorie, suma de 1,2 mii de miliarde de euro, ceea ce a determinat creşterea de 2,5 ori a datoriilor statelor membre UE. Aceşti helicopter money nu au contribuit cu nimic la revenirea economică şi la recâştigarea locurilor de muncă pierdute ca urmare a deciziei statelor UE de a salva băncile de la faliment (virtual instalat după falimentul efectiv al Lehman Brothers), cu banii populaţiei. Acei bani au fost înghiţiţi de datoriile anterioare şi de dobânzi, de inutilele cheltuieli cu "lupta" cu terorismul, de efortul de preluare a stocului de produse manufacturiere europene, existente în exces şi ieşite din trend, de costurile exorbitante ale statului asistenţial, paternalist, de preţul dat pe chinezării (China tocmai ce devenise "manufactura lumii" şi totul era cumpărat de acolo) şi de extrem de multele alte tichii de mărgăritar, foarte "necesare" chelului. Foarte interesant este că, în 2017, Christine Lagarde, şefa FMI (acum şefă BCE, că aşa e în tenis) spunea că, pentru a se achita datoriile statelor, toţi cetăţenii europeni ar trebui să fie temporar taxaţi cu 10% din avere... Întrucât nimeni nu a combătut-o atunci, nu este exclus ca această măreaţă idee să fie pusă în practică acum, odată cu finalul pandemiei. Tot atunci, în 2017, a apărut şi ideea obligaţiunilor perpetue (fără termen de rambursare, doar cu dobânzi).

Pandemia a determinat o şi mai mare îndatorare a statelor, destinată "luptei" contra pandemiei. Comitetul European pentru Risc Sistemic a anunţat, la finalul lunii aprilie 2021, că aceste datorii s-au ridicat, numai în 2020, la 1,7 mii de miliarde de euro - aceeaşi Christine Lagarde atrăgea atenţia că sistarea acestui ajutor de stat ar însemna un "tsunami" de insolvenţe, deci a recomandat continuarea acestei practici a ajutoarelor consumeriste de stat. Macron chiar şi-a pus marcă proprie pe această "luptă" cu pandemia, denumind programul său de ajutor pentru trecerea crizei "quoi qu'il en coûte" (atât cât va costa, vom plăti). Franţa va "reuşi" să achite aceste datorii în ... 67 de ani!

Programul European de Redresare şi Rezilienţă înseamnă alte 800 până la 1,2 mii de miliarde de euro, constând în granturi (alocări din bugetul UE) sau împrumuturi acordate statelor, cu garanţia UE.

Nu despre maginitudinea acestei noi datorii mirobolante este vorba acum, ci despre destinaţia acestor bani - ţările din est vor cumpăra bunuri de pe stoc sau menite a înlocui produsele prematur învechite, recent cumpărate, precum şi serviciile aferente, iar tările "dezvoltate" ale UE urmează să investească aceşti bani din elicopter în programul Green Deal, care înseamnă închiderea peste tot în UE a capacităţilor de producţie care utilizează resurse ne-regenerabile.

Îmi este clar acum că acest Program de Redresare şi Rezilienţă urmează să finanţeze finalul mitului creşterii economice continui.

Redresarea nu înseamnă, pentru tările UE care nu au reuşit să prindă din urmă Germania, Franţa, Italia, Spania şi Olanda, decât condamnarea la stagnare şi involuţie. Rezilienţa nu înseamnă, pentru ţările din prima linie europeană decât consolidarea statutului de metropolă pentru restul statelor membre UE, care îşi vor "consolida" statutul de colonii importatoare de produse din prima linie europeană şi exportatoare de forţă de muncă ieftină.

România, de exemplu, nu va mai putea să pună în valoare rezervele de gaze din Marea Neagră sau de la Urziceni, rezerve care ar fi putut să ne asigure o creştere economică neîntreruptă timp de 50 de ani (exceptând, desigur, cine ştie ce conflagraţii globale ne-or aştepta în viitor). De cărbune - nici nu mai poate fi vorba.

Programul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR) este o reflexie în oglindă a noului consumerism de partid şi de stat şi un instrument de segregare economică şi socială pe criterii politice.

Spre deosebire de toate celelalte state sud-este europene, România se împrumută de la UE cu suma de 15 miliarde de euro pentru a co-finanţa grantul de 14 miliarde de euro, care nu va veni necondiţionat, ci pe măsură ce se respectă condiţionalităţile. Acest împrumut este pe 30 de ani şi, chiar dacă nu va fi dat în gestiunea FMI, aşa cum se zvoneşte, va fi însoţit de foarte multe condiţionalităţi, unele dintre ele fiind asumate voluntar de "autorităţile" noastre. În afară de majorarea vârstei de pensionare şi de creşterea fiscalităţii, în acest plan se asumă şi închiderea, până în 2032, a tuturor capacităţilor industriale care utilizează resurse ne-regenerabile, precum şi impunerea de taxe pe arderea gazului metan de către utilizatorii casnici.

Una dintre proiecţiile cele mai deranjante ale acestui plan, care vine în plină eră a segregării pe criterii de suspiciune de boală, este aceea de a aloca zero procente investiţiilor în sudul ţării şi marea majoritate a lor în vest, acolo unde puterea politică efemeră a ţării are impresia că are cei mai mulţi votanţi şi simpatizanţi. Este ca o sancţiune aplicată sudiştilor pentru presupusa lor opţiune incorectă politic şi un premiu pentru simpatie politică acordat celor din vest, ceea ce este de natură a crea falii în societate.

Reamintesc că art. 30 din Constituţie interzice incitarea la ură şi separatismul pe criterii teritoriale. Înainte să ne temem de secesiunea secuilor din Mureş - Harghita - Covasna, ar fi cazul să fim mai atenţi la separatismul care se înfiripă la tot mai multe "elite" ale vestului, influenceri şi politicieni corupţi care se adună acum în jurul noi vedete liberale (Cîţu) şi care se plâng mereu de "corupţia" celor din sud. Reamintesc că în zona metropolitan Bucureşti se face cam 55% din PIB-ul ţării, dar zona primeşte de la ţară doar 5% din taxele şi impozitele culese aici, restul fiind redistribuit, mai ales în vest (că estul este, oricum, de mult uitat).

În final, se poate spune că finalul erei creşterii economice perpetui se face pe costul nostru şi cu inevitabila consolidare a statutului nostru de colonie. Dacă o să înghiţim asta pe nemestecate, ne vom fi întors ireversibil cu faţa spre apus.

-în timp ce "progresiştii" cântă în cor că e încălzire globală, şobolanii gunoaielor din sectorul 1 şi arderile zilnice de gunoi care emană fum toxic devin obişnuinţe, iar foarte protectivele şi utilele măşti de unică folosinţă sunt cu iresponsabilitate criminală aruncate pe stradă sau pe lângă pubelele de gunoaie nediferenţiate - în afară de faptul că sunt pline de resturi biologice ale purtătorilor, aceste măşti conţin 90% plastic ne-biodegradabil, care ajung în curtea din spate a caselor tăranilor, în râuri, fluvii, mări şi oceane; s-a calculat că, în Franţa, mai mult de două miliarde de măşti au fost aruncate pe timpul pandemiei, numai în Paris fiind "prezente" pe străzi câteva zeci de tone zilnic; evident, la noi nu există acest gen de calcule - pe noi ne interesează doar cifrele care arată câţi inşi au mai putut fi capturaţi în experimentul înţepării cu serul biotehnlogic al Big Pharma şi câte decese de anul trecut pot fi trecute la lista deceselor de azi, pentru a ţine aprinsă "flacăra" plandemică.