Contra-ofensiva rusă

Între preocuparea de-a citi profilul viitoarei administraţii Obama, în cele mai mici gesturi şi detalii ale echipei de preluare a guvernării şi alarmele zilnice ale burselor internaţionale, care nu vor să creadă, încă, în soliditatea unei soluţii de ansamblu pentru criza financiar-economică a lumii, contra-ofensiva politică, de amploare strategică, a Rusiei, are mai puţină vizibilitate decît merită.

Echipa Putin-Medvedev a trecut Rubiconul şi marchează apăsat, fără echivoc, ieşirea definitivă a Rusiei din perioada care a permis Statelor Unite şi chiar Europei să o trateze ca pe entitate inerţială, chiar dacă importantă, a cărei singură opţiune strategică era să se ataşeze marilor proiecte elaborate la Washington sau Bruxelles - "Războiul împotriva terorismului", "Securitatea europeană", mai ales din perspectiva asigurării resurselor energetice, "Gestiunea crizelor internaţionale". Mesajul Moscovei este direct şi percutant: Rusia nu mai scrie după dictare, ci face agenda problemelor globale, mai ales a celor strategice care o privesc direct!

Punctele de reper ale noii poziţii au fost marcate pas cu pas. A fost, mai întîi, gestul retragerii Rusiei din Tratatul privind forţele convenţionale din Europa, considerat de mulţi, la vremea respectivă, doar unul cu valoare demonstrativă, mai degrabă contra-productiv. A urmat, însă, evadarea Rusiei din perspectiva occidentală, în abordarea crizei iraniene. Fără să părăsească poziţiile de principiu, sancţionate de rezoluţiile ONU, Rusia a oferit sprijin politic şi material Teheranului pentru continuarea susţinută a programului său nuclear. Inclusiv livrarea de tehnologii sensibile şi material fisionabil, conform unor contracte intrate în vigoare înainte de impunerea embargoului şi a sancţiunilor ONU. Rusia a susţinut, fără rezerve, dreptul Iranului de a dezvolta programul său nuclear, pe care l-a tratat oficial, fără nuanţări suplimentare, ca fiind unul civil. A urmat, mai puţin vizibil, dar la fel de hotărît, refuzul dea se alinia politicii europene în domeniul energiei. Momentul a fost precis marcat de desemnarea şi asumarea de către Gazprom a rolului de "instrument de forţă" al noii politici elaborate de Kremlin. Rusia a făcut mai apoi, în scurt timp, trecerea de la o poziţie de cooperare cu NATO, la cea de opoziţie ireconciliabilă faţă de proiectele de extindere a Alianţei Nord Atlantice, care urmau să includă Georgia şi Ucraina, precum şi faţă de iniţiativa americană privind scutul anti-rachetă, instalat pe teritoriul Cehiei şi al Poloniei. A urmat Georgia. Intervenţia militară, ameninţarea directă a capitalei Tbilisi, transformarea de jure a statutului Osetiei de Sud şi Abhaziei, urmată de semnarea acordurilor pentru instalarea permanentă a unor importante baze militare în aceste teritorii ale Georgiei, recunoscute de puterea de la Moscova ca entităţi statale independente. Se adaugă sfidarea, fără reţinere, a obligaţiilor post-conflict, asumate prin acordurile promovate de Preşedintele Sarkozy, în numele Uniunii Europene. În sfîrşit, cel mai recent şi spectaculos pas, care marchează noua linie politică a Moscovei, a fost instalarea unor rachete cu rază medie de acţiune în zona Kaliningrad, capabile să transporte focoase nucleare. Un gest care iese complet din regulile respectate pînă acum de Moscova, ce prevedeau ţinerea diferendelor cu Occidentul într-un cadru strict politic şi abordarea lor negociată, fără a schimba nimic semnificativ în planul structurilor militare, cu atît mai puţin al capacităţilor nucleare.

Foarte probabil că alegerea momentului nu este deloc întîmplătoa­re. "Vulnerabilitatea" politică a Statelor Unite în perioada critică a tranziţiei de la o administraţie la alta este cunoscută de mult. Vechea administraţie nu mai are credibilitatea unor reacţii serioase, în timp ce noua administraţie are nevoie de circa un an pentru a putea lucra efectiv cu marile dosare strategice, ale politicii internaţionale. Riposta aşteptată de la Washington nu putea fi decît slabă. În realitate, este anemică rău de tot, aproape inexistentă!

Reacţia Europei, şi mai rău. Una care dă pe faţă frica! Citeşti şi nu-ţi vine să crezi! Premierul Italiei, un stabil şi solid aliat al Statelor Unite sub administraţia Bush declară acum: "Considerăm că proiectul care a făcut posibilă instalarea în Polonia şi în Republica Cehă a unor rachete este o provocare la adresa Rusiei, continuată apoi cu recunoaşterea unilaterală a Kosovo, iar mai apoi cu accelerarea procesului ce viza integrarea în NATO a Georgiei şi a Ucrainei. La toate acestea Federaţia Rusă a reacţionat cu declaraţii, interpretate la Washington ca arogante, iar mai apoi prin discursul din Duma, de acum cîteva zile, al Preşedintelui Medvedev, care anunţa poziţionarea unor rachete într-o enclavă rusă din Balcani şi în regiunea Kaliningrad. O situaţie, care, dacă nu este soluţionată la timp, riscă să degenereze".

Concluzia este inevitabilă: Contra-ofensiva rusă nu întîmpină, deocamdată, nicio rezistenţă semnificativă. Rămîne de văzut doar dacă ea va fi dezvoltată sau stabilizată şi cum vor fi fructificate rezultatele obţinute pînă acum.