CORESPONDENŢĂ DIN AUSTRALIA, DESPRE ROMÂNIA Politica monetară, între agonie şi extaz

Acum câteva luni am făcut o vizită în România, care, în ghidurile turistice este caracterizată ca o ţară care oferă frumuseţi naturale ce rivalizează cu multe ţări din lume, fiind şi ţară admirată de regale Angliei, al cărui prim voiaj după încoronare a fost în România.

România, pentru un turist străin, mai prezenta şi avantajul preţurilor competitive ale bunurilor şi serviciilor utilizate de aceştia.

Anul acesta am fost surprins că exact acest presupus avantaj s-a diminuat ori, în anumite cazuri, a dispărut.

Inflaţia de 20% a ultimilor doi ani ani, combinată cu rata de schimb leu-euro, care se menţine la aproximativ acelaşi nivel de câţiva ani, a făcut ca puterea de cumpărare sau costurile mele turistice să fie substanţial mai mari. Multe din aceste servicii, fiind la un nivel comparabil cu cele practicate în Australia, unde leafa minimă netă este de aproximativ 12.000 de lei/lună (la rata curentă de schimb).

Nu scriu aceste rânduri pentru a fi compătimit, vreau să analizez implicaţia politicii BNR de a menţine rata de schimb constantă, prin aceasta generând o apreciere a puterii de cumpărare a leului faţă de euro, ţinând cont că inflaţia în Uniunea Europeană este substanţial mai mică.

BNR susţine că rezervele valutare ale României pot susţine această stabilitate a leului prin contribuţia intrărilor de bani europeni, fonduri remise de români din străinătate şi poate temporar al statisticilor favorabile ale balanţei externe.

Ce înseamnă această stare de fapt pentru cetăţenii României? Desigur, efectul este pozitiv, cu toate că puterea lui de cumpărare internă a scăzut ori a rămas constantă dacă a fost compensată pentru efectele inflaţiei.

Pe de altă parte, puterea de cumpărare a venitului compensat exprimat în euro a crescut, apropiind-se de dezideratul salariului minim european. Elementul de politică economică ce a făcut posibil acest foemen fiind inflaţia şi rata de schimb.

Îmi aduc aminte că, în urmă cu mai mulţi ani, într-o situaţie similară (România spera la o intrare rapidă în zona Euro), un oficial al BNR mi-a spus că obiectivul principal ar fi ca intrarea în zona euro să se producă la o rată de schimb cât mai înaltă!

O să mă refer numai la implicaţiile prezente ale fenomenului.

După cum am mai spus, pentru cetăţeanul român această creştere a nivelului de trai, adică a puterea de cumpărare faţă de importuri, scăderea costurilor excursiilor în străinătate şi chiar a serviciilor calculate în euro plătite în România, este benefică.

Acest fenomen poate continua atât timp cât BNR are suficientă valută pentru a susţine balanţa externă a României.

Aici mai putem să adăugăm un element care susţine rata de schimb a leului - dacă investitorii străini vor continua să aibă încredere în puterea BNR de a menţine rata de schimb, uitându-se la dobânda ridicată pe piaţa leului (în jur de 8% +), este posibil ca intrările de euro pentru a fi investite în lei să crească.

Rămâne să adresăm întrebarea - ce se întâmplă cu exporturile româneşti şi cu presiunea asupra balanţei externe? Am văzut la televizor un exportator care se plângea că el a mărit capacitatea de producţie, dar din cauză că nu poate să exporte inflaţia din România prin mărirea preţurilor, este confruntat cu reducerea exporturilor, scăderea producţiei şi reducerea de personal. O soluţie, dacă ar fi posibil, ar fi încercarea de a mări productivitatea şi o orientare mai mare spre piaţa internă, dacă nu este supusă competiţiei importurilor.

Cât va mai putea dura această politică de încurajare a inporturilor, care face necompetitiva economia internă? Las răspunsul la această întrebare celor care se ocupă cu prognoze şi cu statisticile interne.

În acest articol nu m-am referit la celălalt obiectiv de politică economică - acela de a reduce substanţial inflaţia. Rata de schimb poate fi folosită ca element anti inflaţionist, dar este contraindicat pentru celelalte maladii ale economiei.