CRISTINA ANDONE, AUTOAREA COLECŢIEI "POVEŞTI DIN PĂDUREA MUZICALĂ": "Trăim într-o societate din ce în ce mai săracă în ceea ce francezii numesc «savoir vivre»"

Reporter: Cum sunt primite cărţile dumneavoastră pe piaţă, ţinând cont că nu există un public numeros format pe cultură muzicală?

Cristina Andone: Cele opt cărţi din colecţia "Poveşti din pădurea muzicală" au fost scrise tocmai pentru a crea, peste douăzeci de ani, un public pasionat de muzică clasică. Un public care să fi respirat din fragedă copilărie în preajma marilor compozitori, un public pentru care Chopin să nu sune a shopping cu ultima consoană neglijent aspirată, iar Bach să nu fie o rudă mai puţin norocoasă a lui Hornbach.

Din punctul de vedere al marketing-ului convenţional, colecţia a fost poziţionată într-adevăr riscant: un produs premium, la un preţ scăzut, într-un tiraj de masă. Toate argumentele duceau către o variantă corectă, prin publicarea acestor cărţi într-o ediţie de lux, limitată. Desigur, am luat în considerare lipsa unui auditoriu semnificativ în zona muzicii clasice, precum şi mecanismul snob al achiziţiei de produse culturale: cumpărăm pentru că "dă bine" şi/sau "pentru că e scump". Ca un contraargument am avut viziunea că fără un gest de curaj nu vom ieşi niciodată din cercul vicios "nu avem un public educat - nu avem pentru cine crea/interpreta."

Am pus, aşadar, pe cântar un vis. Visul ca muzica clasică să coboare de pe postamentul poleit al culturii înalte direct pe raftul cu jucării. Visul ca nişte fraţi să se joace de-a Beethoven nu numai de-a Bakugan. Visul ca în curând un copil să îşi întrebe tatăl: "Hornbach de la Bach?". Sau, împingând reveria spre utopie, posibilitatea ca acelaşi puşti, devenit adult, să renunţe la un Maybach pentru integrala Bach, plus câţiva ani de libertate.

M-a încurajat faptul că în copilărie nu avem prejudecăţi şi temeri, nu ne e frică de "muzica grea" dacă încă nu ne-a fost prezentată astfel. Suntem într-o zonă de generozitate a inimii şi de curiozitate. Or, ce auditoriu mai propice s-ar putea găsi pentru Vivaldi, Bach, Mozart, Beethoven, Chopin, Tchaikovski sau Strauss? Da, am pus în balanţă un vis. Şi acesta a sfârşit prin a cântări covărşitor. Încă o dată, copiii au avut dreptate.

Reporter: Copiii dumneavoastră au fost sursele de inspiraţie de la care au pornit poveştile. Au rămas în continuare, pe măsură ce au înaintat în vârstă?

Cristina Andone: Thea şi Sashi au fost mai mult decât o sursă de inspiraţie. Ei au construit, prin cuburi diferite, motivul pentru care am creat poveştile. Pentru fata mea, muzica clasică a fost singura cale de a adormi în mai puţin de o oră. Ea a fost cea care, instinctiv, recunoştea la mai puţin de trei ani o bucată muzicală ca fiind Mozart, Beethoven, Chopin sau Strauss. Şi tot ea a vrut să afle mai multe despre muzica fermecătoare care ne încânta în fiecare seară. Pentru Sashi, poveştile muzicale au fost modul palpitant prin care Bach şi Beethoven au devenit mai relevanţi decât Ben Ten.

Când ideea de a a publica a prins contur, Thea şi Sashi au făcut selecţia poveştilor care meritau să fie tipărite. Trebuie precizat că toate cele opt cărţi care formează până acum colecţia Poveşti din Pădurea Muzicală au fost publicate când copiii mei aveau 6, respectiv 4 ani. Acum Thea şi Sashi îşi îndeplinesc mai mult rolul de editor, în sensul că îmi semnalează când o poveste îşi pierde suflul, când atenţia cititorului slăbeşte, când anumite imagini nu sunt inteligibile. Aşadar, doi copii şi cel puţin patru roluri: muza, destinatar, focus-group şi cenzor.

Reporter: Muzica clasică a fost prezentă în permanenţă în viaţa dumneavoastră sau în ce context aţi descoperit-o?

Cristina Andone: M-am născut într-o camera în care pianina Bechstein a mamei stătea cuminte lângă raftul cu jucării. De la început, clapele de fildeş, suporturile de bronz ale lumânărilor şi efigia lui Beethoven în ebonită m-au impresionat mai mult decât toboşarul chinez, păpuşa Nadia şi jocul "Nu te supăra frate" (când am avut, în sfârşit, un frate lucrurile s-au mai schimbat). În fiecare seară ascultam, alături de tata, concertul de la Radio România Muzical şi, de la cinci ani, ne amuzam recunoscând compozitorii. Tot atunci au venit primele lecţii de pian cu o profesoară ai cărei ochi verzi şi inele de smarald mă fascinau în egală măsură. Avem, aşadar, în faţă copilul unic al unor părinţi tineri, intelectuali, care îşi proiectează în el aspiraţiile artistice (mama), respectiv creativitatea şi pofta de joacă (tata). Cred că am fost într-o bună măsură experimentul unui medic care a visat să fie scriitor şi al unui inginer meloman care nu a încetat nicicând să se joace.

Reporter: Vă lipseşte cariera din publicitate?

Cristina Andone: Câteodată, şi mai ales prin filtrul nostalgiei. Raţional, ştiu că publicitatea, aşa cum am cunoscut-o la sfârşit de mileniu, nu mai există. Am prins zorii romantici ai unei bresle care în România abia se definea, preocupată mai ales de ce are de spus lumii. Pe atunci, timpul nu avea limite şi nici energia noastră. Au fost zece ani frumoşi, intenşi, irepetabili. Între timp, tovarăşii mei au plecat la New York sau la Londra; s-au căsătorit, s-au despărţit, au copii, premii şi... ţinte financiare. Acum publicitatea stă simultan sub semnul maturităţii, din punctul de vedere al aşezării breslei, şi sub cel al fragilităţii, dacă luăm în considerare fragmentarea targetului şi volatilizarea bugetelor. Chiar şi aşa, cred că publicitatea nu-mi este un cufăr pe veci ferecat. Încă mai păstrez cheia, într-un buzunar aproape de inimă.

Reporter: V-aţi gândit vreodată că veţi deveni scriitor?

Cristina Andone: Da, a fost cea de-a treia opţiune după cea de cititor şi de mâncător de mere. Cum pentru primele două nu am primit (încă) oferte, am rămas în zona ţesătorilor de cuvinte cu gust.

Reporter: Cum aţi reuşit să va faceţi loc pe piaţă şi mai ales un nume în domeniu?

Cristina Andone: Într-un fel, fiecare scriitor e un călător sau, dacă vreţi, un colindător. Cel mai simplu ar fi să bată la uşi deja deschise. Însă în acest caz poate fi sigur că drumul pe care se află a fost deja parcurs şi că vestea bună pe care o aduce e un clişeu, mai palid sau mai strălucitor. Rămân uşile care se deschid binevoitor dacă ştie să găsească soneria. Şi cele ferecate care aparent nu se vor descuia niciodată. Pentru ultima categorie nu cunosc o cheie mai bună decât timpul.

De la publicarea celor opt cărţi din colecţia Poveşti din Pădurea Muzicală au trecut aproape patru ani. În primele săptămâni de după lansare a fost o linişte... ca înainte de concert, aş spune azi, cu relaxarea celor 120.000 exemplare vândute. Apoi au apărut primele recenzii. Determinante au fost, cu siguranţă, atelierele muzicale propuse de două bloguri importante, ale căror autoare mi-au devenit prietene: Mic atelier de creaţie al Cameliei Vida Raţiu şi Ursuleţi năzdravani de Coca Asan. Plus prezenţa în media cu vizibilitate: un interviu- maraton de 2 ore la Oamenii Realităţii şi un minunat material la Europa FM realizat de buna prietenă a muzicii clasice, Anca Grădinaru. Între timp, spiriduşii compozitori au inspirat zeci de ateliere educative. Pot fi comandaţi şi aşezaţi pe raft alături de alte jucării. Mii de poveşti muzicale au adus copiii mai aproape de muzica clasică. Părinţii îmi scriu despre puştii lor care preferă Chopin la patru ani şi povestesc cu naturaleţe despre Vivaldi, Mozart şi Beethoven. Nu mai pare irealizabil visul meu de a întâlni un preşcolar care să vorbească la fel de firesc despre Mozart şi despre Mickey Mouse.

Reporter: A fost greu să îmbinaţi poveştile cu muzică?

Cristina Andone: La început nu a fost greu, a fost exclus! Thea a fost cea care mi-a pus întrebarea, neortodoxă din punctul de vedere al teoriei muzicale, "ce ne povesteşte melodia aceasta?" Sigur, muzica este singura artă non-referenţială; ca şi Dumnezeu pentru teologi, este ceea ce este. Însă intuiţia copilului meu de trei ani mi-a deschis o nouă cale. Mi-am dat seama că muzica marilor compozitori are personalitate. Şi acest spirit, acest stil, am încercat să-l surprind în imagini şi apoi să-l redau în poveşti. Am citit mult, am fost apoi la Harvard şi timp de două luni am cristalizat şapte hărţi cu principalele atribute pe care critica muzicală le arondează stilului fiecărui mare compozitor. În publicitate, paşii pe care i-am parcurs sunt o metodă curentă: se numesc brand audit (analiza personalităţii unui brand), respectiv brand mapping (transpunerea unor atribute în imagini şi apoi în sâmburi narativi). Poate pentru că publicitatea, ca şi copilul mic, nu se sfieşte să-şi pună întrebările necuprinse în canon şi să găsească un răspuns colorat.

Reporter: Dintre poveştile pe care le-aţi scris există vreuna preferată? Dacă da, care şi de ce?

Cristina Andone: "Nu mă uita". Povestea mea preferată poartă numele micuţei zâne cu păr violet care încearcă să destrame vraja uitării învăţând pe dinafară nocturne de Chopin.

Probabil că fiecare om are un cuvânt-cheie, un fel de capăt de lumânare care să-l poarte prin lume. Cu care să-şi ardă degetele. Să-şi afume părul. Şi cu care să se reflecte în ochii celorlalţi. Cuvântul meu este uitarea. De când mă ştiu, mă tem să nu uit locurile prin care am trecut, oamenii pe care i-am iubit, cărţile pe care le-am citit, să nu uit cheile în uşă şi cardul în bancomat. Păstrez bilete de dragoste şi bilete de tramvai, mailuri de adio şi cadouri nefericite primite de ziua mea (pe care nu o sărbătoresc niciodată). Culeg câte o piatră din fiecare colţ de pământ care m-a julit cu frumuseţea sau cu pustietatea lui. Iar Chopin este tovarăşul meu în tărâmul uitării. Nu mă copleşeşte (ca Beethoven, Brahms, Schumann), nu mă adânceşte în profunzimi metafizice (ca Bach, Albinoni, Corelli), nu mă strigă pe nume de înger ( că Mozart). Nu mă vindecă, nu mă ceartă. Mă acompaniază.

Reporter: Ce credeţi că lipseşte din această piaţă în România? Credeţi că lucrurile ar fi decurs altfel dacă vă aflaţi într-o altă ţară?

Cristina Andone: Ca scriitor, cel mai tare mă afectează lipsa de timp a noastră, a părinţilor, pentru copii. Colecţia "Poveşti din Pădurea Muzicală" nu propune nişte teme de rezolvat repejor înainte de culcare şi nici nişte teste de inteligenţă. Cărţile mele au nevoie de tihnă, de o anumită complicitate ludică dintre părinte şi copil.

Vorbim, mă tem, de o trăsătură a lumii contemporane, dincolo de graniţele naţionale. Cu siguranţă, trăim într-o societate mai competitivă decât cea de ieri, dar din ce în ce mai săracă în ceea ce francezii numesc "savoir vivre": ştiinţa de a transforma cânepa aspră a timpului în poveste.

Reporter: Vă gândiţi să traduceţi şi în alte limbi cărţile dumneavoastră?

Cristina Andone: Sigur, aş fi fericită să-mi văd poveştile trecând graniţele României. Până la urmă, muzica e o limbă universală. Iar o carte despre Chopin tradusă în franceză nu ar însemna decât o firească întoarcere acasă.

Reporter: Vom vedea o carte nouă semnată Cristina Andone în viitorul apropiat?

Cristina Andone: O, da! Pregătesc un proiect foarte drag mie: o carte despre George Enescu, compozitorul cel mai aproapiat de sufletul nostru naţional. Textul este gata. La ilustraţii lucrează, de un an, Adriana şi Sebastian Oprită, secondaţi de Thea cu planşe inspirate de creaţia populară românească. Va fi o carte ţesută ca o ie, cu trudă şi răbdare. Sperăm să o publicăm de Sânziene, de ziua soarelui şi a costumului naţional. Cert e că în februarie vom porni colindul pe la uşile editurilor. Ţineţi-ne pumnii să găsim dacă nu o uşa deschisă, măcar o sonerie care să funcţioneze!