Cultura compromisului raţional

Suntem, din punct de vedere politic, într-un moment de blocaj. Cauzele şi simptomele acestuia sunt cunoscute. De neînţeles este însă altceva. Lipsa completă de dispoziţie a părţilor de a ajunge la un compromis raţional. Iată cazul recentului referendum. Pe de-o parte, e limpede că o mare majoritate a publicului sprijină ideea votului uninominal (majoritar), iar chemarea la boicotarea referendumului a eşuat. Pe de altă parte, instrumentul acesta al referendumului era doar consultativ, iar prezenţa mică a făcut ca acesta să fie invalidat. E clar, aşadar, că niciuna dintre tabere nu a fost în stare să obţină o victorie netă în această consultare. Dar niciuna nu şi-a schimbat nici măcar cu un grad poziţia.

De pe urma acestei inflexibilităţi, s-ar putea să aibă ambele de pierdut. Pe de-o parte, Preşedintele şi partidele care îi sunt aliate sunt blocaţi în tentativa lor de a impune un sis­tem majoritar de vot. Pe de altă parte, Guvernul se amăgeşte că proiectul său este încă "pe masă". Să presupunem că actuala Curte Constituţională ar da girul său unui proiect evident neconstituţional (din cauza listei de compensare în circumscripţie, care nu e votată direct de niciun alegător). Dar chiar şi în acest caz, e limpede că sistemul asumat de Guvern e complicat şi nepopular, iar PNL riscă să plătească un cost la viitoarele alegeri.

Mult mai rezonabil era să se găsească o soluţie de compromis şi să se închidă, în acest ciclu electoral, disputa. În fond, care e problema? Unii vor un sistem cu rezultate majoritare, alţii vor cu rezultate proporţionale. De ce anume, e evident. Nu putem găsi un sistem care să dea o satisfacţie, parţială, ambelor tabere?

Există sisteme de vot care sunt numite, în literatura de specialitate, "semi-proporţionale". Unul dintre acestea e sis­temul numit "paralel". Este vorba de un sistem apropiat de sistemul mixt propus de Guvern, dar care presupune votarea şi validarea separată a candidaţilor pe liste şi a celor din colegii uninominale (fiecare alegător are, de aceea, două voturi la dispoziţie). La un moment dat, înainte de a ajunge la forma pe care şi-a asumat-o Guvernul, şi sistemul propus de Asociaţia Pro-Democraţia dădea semne că va fi adoptat, în comisia parlamentară, ca un sistem de vot paralel. E folosit în Japonia, Coreea de Sud şi, recent, a fost adoptat de Tai­wan; în Europa se întâlneşte în Lituania. El ar fi permis conducerilor de partid să păstreze un anumit control asupra celor care intră în Parlament, dar ar fi dat publicului şi candidaţi pe care să îi voteze direct. Nu e un sistem ideal, dar pare un compromis acceptabil pentru un ciclu electoral.

O altă posibilitate ar fi fost Votul Unic Transferabil (Single Transferrable Vote). E întâlnit în Irlanda, Malta şi Scoţia; în Australia se foloseşte la alegerile pentru Senat. El seamănă cu Votul Uninominal Preferenţial (Instant Runoff Voting) pe care l-am descris într-un alt editorial prin aceea că presupune listarea preferinţelor pe buletinul de vot, în ordine; diferenţa este că acest lucru se face în districte cu mai multe locuri. Rezultatele sunt apropiate de cele din sistemele proporţionale, dar sistemul permite ca alegătorii să exprime şi preferinţele faţă de indivizi.

Iată că ar exista căi ce ar permite taberelor să reclame, fiecare în felul său, o victorie de etapă. Dar politicienii noştri preferă să se cimenteze pe poziţii care nu le vor aduce prea multă simpatie. Mai nou, atât PD cât şi PSD au în Parlament un proiect de vot majoritar în două tururi ("ca la primărie"). Niciunul nu vrea să cedeze celuilalt iniţiativa, cu toate că diferenţele dintre cele două proiecte sunt mici. Dacă ar fi stat să se gândească, ar fi văzut că există soluţii mutual acceptabile. Spre exemplu, Votul Uninominal Consecutiv (Approval Voting). Curat majoritar, cu un singur tur de scrutin, cu aceleaşi buletine de vot ca în sistemul "de la primărie".

Total iraţională însă a fost atitudinea partidelor mici. Cu excepţia parţială a PC-ului, celelalte (PRM, PNŢCD, PNG, PIN) au declarat război total votului uninominal. Costurile le-au decontat la urne, unde niciunul n-a trecut de pragul de 5%. UDMR e un caz mai special. A scăpat la limită de data asta, dar la alegerile legis­lative, care se vor organiza alt­fel decât în circumscripţie naţională, riscă să nu mai intre în Parlament nici ei, şi nici Uniunea Civică Maghiară, care şi-a confirmat valoarea ca forţă politică din secuime. Ceea ce şi-au imaginat liderii partidelor mici, datorită lecţiilor improvizate de politologie de la televizor, e că sistemul majoritar duce la dominaţia a două partide mari. Lucrurile sunt însă mai complicate. Candidaţii independenţi şi partidele regionale au, de fapt, şanse mai mari în sistemul majoritar de a intra în Parlament, faţă de un sistem proporţional cu un prag electoral înalt. Era în interesul lor, aşadar, să negocieze un compromis acceptabil. Dar lipsa culturii dialogului le-a făcut să îşi sape singure groapa în care au căzut.