Cum arată lumea în care nebunia este noua normalitate?

Nebunia este cuvântul care apare mult prea des în articolele din presa financiară care descriu acţiunile băncilor centrale.

"BCE ne trage tot mai adânc în nebunie", este titlul unui articol recent de la Bloomberg, unde se subliniază ineficienţa politicii monetare din zona euro. "Relaxarea monetară permanentă nu funcţionează", scrie Marcus Ashworth, iar "dacă factorii decizionali din Europa nu găsesc o soluţie, trebuie să ne aşteptăm la continuarea ne­buniei de pe piaţa obli­gaţiunilor".

Într-adevăr, ceea ce se întâmplă acum pare să confirme faptul că "nebunii au preluat conducerea azilului", după cum arată noul record al valorii obligaţiunilor care "oferă" randamente negative, situat peste pragul de 15 trilioane de dolari.

Datele de la Bloomberg arătau o valoare de 15,01 trilioane în 5 august 2019, de aproape două ori mai mare decât la începutul anului curent, res­pectiv 8,38 trilioane de dolari (vezi graficul 1).

Jim Bianco, preşedinte şi director executiv la Bianco Research, scrie pe contul său de Twitter că obligaţiunile suverane cu randament negativ de la nivelul economiilor dezvoltate reprezintă acum 27% din totalul emisiunilor, iar dacă s-ar elimina obligaţiunile suverane ale Statelor Unite, ponderea ar fi de 44%.

Datele preluate de Bianco Re­search de la Bloomberg arată că valoarea obligaţiunilor cu randamente negative din zona euro a ajuns la 6,68 trilioane de dolari, din care obligaţiunile "negative" ale Franţei reprezintă 2,13 trilioane de dolari, iar cele ale Germaniei 2,03 trilioane.

În aceste condiţii, goana "investitorilor" după randamente pozitive dă naştere altor situaţii absurde, cum este preţul incredibil plătit pentru obligaţiunile guvernamentale ale Austriei cu maturitatea la 100 de ani.

Acestea au fost emise în 2017 cu un cupon de 2,1%, iar în ultimele zile s-au tranzacţionat la Bursa din Frankfurt la circa 190% din valoarea nominală (vezi graficul 2).

Adică plăteşti 190% din valoarea nominală pentru a primi înapoi 100% după aproape un secol? Valoarea nominală de astăzi corespunde unui randament de circa 0,8%, adică ne mai despart circa 80 de puncte de bază, de randamentele negative "oferite" de obligaţiunile unei ţări dezvoltate pentru maturitatea de 100 de ani.

Oare mai are rost să amintim că dobânzile negative implică o preferinţă de timp negativă pentru consumatori sau investitori? Adică faptul că nu există nicio logică în a prefera, de exemplu, 90 de eurocenţi peste un an sau zece ani, unui euro în prezent?

Şi totuşi s-a ajuns aici ca urmare a intervenţiei masive a băncilor centrale pe pieţe din ultima decadă, parcă pentru a demonstra adevărul afirmaţiilor lui William Shakespeare din piesa Iulius Cezar: "Răul pe care îl fac oamenii trăieşte şi după ei, lucrurile bune sunt adesea îngropate odată cu oasele lor".

Această tendinţă devastatoare s-a accentuat puternic în ultimele zile, pe fondul etichetării Chinei drept "manipulator valutar" de către administraţia Trump.

Profesorul american Steve Hanke, de la Johns Hopkins University, a scris recent pentru Forbes că "decizia este o mişcare pur politică", dar care mai reprezintă şi "un act de război".

După ce aminteşte că "America are o istorie lungă a războaielor valutare duse în Asia", profesorul Hanke subliniază că decizia preşedintelui Franklin D. Roosevelt de a cumpăra cantităţi masive de argint a creat grave probleme economice Chinei, care se afla în acea perioadă sub standardul argint.

Creşterea preţului argintului în dolari a determinat şi aprecierea yuanului faţă de moneda americană, iar economia Chinei a intrat într-o Mare Depresiune, caracterizată prin prăbuşirea cu 26% a PIB-ului în perioada 1932-1934, pe fondul unei căderi cu 20% a preţurilor cu ridicata.

Apelurile Chinei nu au fost auzite la Washington, iar autorităţile de la Beijing au fost nevoite să renunţe la standardul argint în octombrie 1934. A urmat "haosul monetar" în China, după cum scrie profesorul Hanke, iar aceas­ta a permis comuniştilor să răstoarne guvernul naţionalist al lui Chiang Kai-Shek.

"Războiul valutar din prezent va conduce la aceleaşi rezultate binecunoscute: instabilitate şi incertitudine", mai scrie Steve Hanke.

Deşi profesorul american nu a menţionat explicit, lecţia de istorie oferită reprezintă un avertisment dur pentru autorităţile de la Washington: autorităţile de la Beijing nu vor mai permite să le fie dictate politicile economice din afară.

Pentru Peter Boockvar, director de investiţii la Bleakley Advisory Group, decizia administraţiei Trump de a eticheta China drept "manipulator valutar" nu are nicio logică economică, în condiţiile în care "BCE, Banca Japoniei, Banca Elveţiei şi Banca Suediei au dobânzi negative, iar yuanul s-a depreciat cu 2,5% faţă de dolar de la începutul anului".

Inclusiv percepţia de pe piaţă este aceea că autorităţile de la Beijing nu au luat măsuri pentru deprecierea yuanului, ci doar au renunţat la susţinerea puternică a acestuia. Adică intervenţia din ultimele luni, poate chiar ani, a fost pentru menţinerea unei valori artificial ridicate faţă de dolarul american.

Acesta este contextul internaţional în care "nebunia" pare să reprezinte cea mai bună scuză pentru "autorităţile" complet depăşite de evenimente, în timp ce scrierile lui Shakespeare ne amintesc că nu este neobişnuit pentru omenire să treacă prin "epoci teribile în care idioţii îi guvernează pe cei orbi".

Nebunie, nebunie, dar cât mai pot funcţiona "pieţele" care asigură pierderi garantate?