Datori pe viaţă

Despre datoriile morale nu se vorbeşte foarte des. Plătite destul de rar, aceastea sunt discutate discret, cu sfială. În fotbal, lucrurile legate de acest subiect stau puţin diferit şi cu greu îţi vine să mai arăţi cu degetul spre datornic.

De ani de zile există un cor, care devine tot mai numeros, al antrenorilor foarte nemulţumiţi că fotbaliştii pe care i-au descoperit nu îi caută şi nu îi pomenesc, dacă nu zilnic, măcar săptămânal. Excludem din start că discuţia are un substrat legat de aşteptări financiare, deşi nimic nu trebuie exclus într-o lumea guvernată de bani.

Pretenţiile sunt însă adesea absurde şi te întrebi cum de nu se simt jenaţi tehnicienii care au fost plătiţi la vremea lor să efectueze o muncă, mai bine sau mai rău. Dacă întâmplător (cel mai adesea) au dat peste un talent dublat şi de seriozitate, care a ajuns să confirme la nivel înalt, acesta devine automat obligat să-i caute şi să-i pomenească mai des decât pe proprii părinţi. Recunoştinţa, floare rară cum e ea, nu trebuie transformată într-o sorcovă cu care să-i baţi la cap pe nerecunoscători.

Fotbalişti cu cariere foarte bune (Cristi Chivu este un exemplu) sunt când şi când puşi la zid de fostul lor antrenor din vremea adolescenţei, pe motiv că nu l-au mai sunat în ultima vreme. Pe această listă a intrat şi proaspătul internaţional, Ştefan Târnovanu, vinovat de lipsă de implicare în relaţia cu fostul antrenor.

Binele făcut cu un anume scop nu se mai încadrează la "categoria bine", ci este doar o investiţie de la care se aşteaptă profit.