De ce vrea senatorul Daniel Zamfir să dinamiteze cu trei fraze o construcţie juridică pe care legiuitorii romani au ridicat-o în trei secole (3)

De ce cred că soluţiile juridice propuse de senatorul Daniel Zamfir nu sunt oportune? Fiindcă pot să ajungă sub impactul efectului de hazard moral. În sensul că, sprijinindu-i pe debitorii care nu pot să plătească, pot beneficia de efectele legii şi cei care nu vor să plătească. Se ajunge astfel la hazard moral. Ce pot gândi, deci, debitorii care plătesc "la zi"? Mă refer la cei care, datorită statutului lor social obţinut prin muncă, au avut acces la un nou stil de viaţă, de fapt la o casă cumpărată cu credit, de la "piaţa caselor", fără să repete experienţa părinţiilor lor, care au plecat de la lingură şi au aşteptat zeci de ani până să-şi vadă gata "casa familiei". Nu cumva, ca efect al riscului moral, ar simţi o amară dezamăgire? Şi nu cumva riscul moral s-ar extinde la toţi debitorii - acum în mare majoritate buni platnici? Aşadar, o lege menită să facă protecţie socială, dar ignorând tocmai protecţia socială, ar putea stimula pericolul schimbării direcţiei de acţiune. Şi la incitare la neplată chiar. Producând astfel dezechilibru pe piaţa creditelor.

• Debitorii sunt cei dintâi protejaţi

Creditul e un contract între două părţi: una împrumută, alta se împrumută. Importante fiind interesele ambelor părţi.

E clar care sunt grijile părţii care se împrumută: să plătească ratele, lună de lună. Societatea beneficiind de două ori: o dată, apar stocuri de case noi sau sunt vândute mai multe bunuri de consum; a doua oară, cei care şi-au luat case sau alte bunuri pe credit având o grijă mărită să nu-şi piardă slujba. Fiindcă dacă îşi pierd slujba îşi pierd bunurile. Ceea ce înseamnă că vom avea mai multă muncă şi mai multă performanţă.

Criza a schimbat, în cele mai multe cazuri, tabloul creditelor ipotecare.

Dacă au fost ipotecate locuinţe, inevitabil preţurile lor actuale, de piaţă, sunt cu mult mai mici decât preţurile de dinainte de criză, când au avut loc tranzacţiile. Astăzi, este posibil ca preţul casei să se fi redus la jumătate sau mai mult, în timp ce creditul - în mod firesc - nu a suferit nicio modificare. Din suma contractată, debitorului i se scade lună de lună cât a achitat. Dar nu sunt puţine cazurile în care cei care au luat împrumuturi înainte de criză au de plătit acum o sumă mai mare decât valoarea actuală a imobilului ipotecat. Consecinţa? O parte din credit nu se mai recuperează. În timp ce în contul băncii se înregistrează un risc de pierdere. Obligatoriu, acest risc urmează să fie contracarat cu un surplus de capital.

Aşa cere legea. În acest caz, un act normativ sub titulatura de "Regulamentul nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului Uniunii Europene. Un document de însemnătate cardinală, întemeiat pe Tratatul Uniunii Europene şi pe alte acte normative, pe Declaraţia G20 din aprilie 2009, pe avize ale BCE, ale Comitetului Economic şi Social European şi pe alte norme de prim rang. Regulamentul privind (atenţie!) amortizoarele de risc sistemic şi măsurile pe care statele Uniunii Europene sunt obligate să le adopte pentru a apăra băncile şi, mai cu seamă, capitalul bancar de riscuri. Toate dispoziţiile conţinute în cele 337 de pagini se aplică obligatoriu în toate statele, fără ca acest regulament să fie transpus în legi interne.

Potrivit prevederilor şi calculelor impuse de regulament, este improbabil ca debitorul să-şi poată acoperi întreaga valoare a creditului prin contrapartida imobilului ipotecat. Şi atunci, care e soluţia? Pentru acele credite a căror valoare e mai mare decât valoarea imobilului ipotecat se conturează un risc de creditare.

Directiva Europeană nr. 17/2014, care se adresează tuturor celor (încă) 28 de state ale Uniunii Europene, impune o cerinţă de maximă stringenţă. Şi anume: implicarea moralei, lângă drept, în piaţa creditelor. E deci nevoie de un pachet de legi. Fiind o cerinţă stringentă a Directivei, şi nicidecum un moft, ca România să dobândească repede un pachet de legi prin care toţi consumatorii de servicii financiare să fie protejaţi. Un pachet, nu câteva articole.

Revine, în documentul european, ca un laitmotiv, cuvântul rezonabil. Un cuvânt-cheie al Directivei 17/2014. Venind să sublinieze că statele membre, prin acte normative complexe, au obligaţia să imprime în întregul sistem bancar - ca expresie a implicării judecăţilor morale şi piaţa creditelor - o atitudine sănătoasă, raţională, cumpănită.

Ca izvor de drept, "Directiva Europeană 2014/17/UE" are în vedere echilibrul balanţei creditori-debitori-depunători. Şi, în ultimă instanţă, creditarea însăşi. NU e deloc simplu să aduci doritul echilibru în raporturile dintre bănci şi cei care au luat împrumuturi garantate cu un "pachet" de bunuri imobiliare, între care şi o casă. Cred aşadar că, în continuare, statul va fi nevoit să intervină - în litera şi spiritul Directivei 17/2014 a UE - cu un pachetul de legi bine gândite, care să reorganizeze piaţa serviciilor financiare, dacă va dori să nu avem parte de o perturbare a creditului, ca factor relevant de bunăstare.

• Dar pe creditor cine îl protejează?

Este nevoie de judecată sănătoasă şi de acţiuni pe termen lung. Şi, mai cu seamă, este nevoie de un pachet de legi înţelepte, care să nu fie împilate de o teologia exclusivistă, dar care să fie extrem de riguroase. Şi mai avem nevoie de un respect deosebit faţă de drept. Pentru că numai puterea dreptului şi obişnuinţa de a-i respecta întocmai regulile, în litera şi spiritul lor, îi pot da societăţii tăria să fie la înălţimea cerinţelor contractului social propriu veacului XXI.

De la ce porneşte această judecată? De la adevărul că griji mari are şi partea care împrumută. Mai întâi, e nevoie să aibă ce să împrumute. Să fie finanţată, pentru ca mai departe să poată finanţa. Apoi, i se cere să fie cu ochii în patru în selectarea clientelei. Ca să nu-şi piardă banii acordând credite unor persoane ori unor familii care ar putea deveni la un moment dat insolvabile. Şi, în egală măsură, să nu dea bani unor visători, unor persoane cu viitor profesional incert, care ar putea cândva să-şi piardă sursa de venit şi, în consecinţă, să-şi piardă bunurile cumpărate pe datorie ori chiar casa.

Aici se impune o explicaţie. "Cerinţa de capital", indicator de maximă importanţă în complexul deciziilor de prudenţă bancară, nu este măsurată la voia întâmplării. Indicatorul exprimă rezultatul unui calcul, care nu poate fi făcut decât aşa cum cere expres Regulamentul European 575/2013, la care m-am referit deja. Aşadar, "cerinţa de capital" este calculată potrivit unor reguli stricte şi reprezintă un reper: nivelul efectiv la care raportăm capitalul unei bănci.

Prin urmare, "capitalul unei bănci urcă sau scade nu faţă de însăşi valoarea pe care o are în sine, ci faţă de acest reper: "cerinţa de capital". Reper care reprezintă expresia valorică a tuturor riscurilor cuantificabile - de creditare, de piaţă, operaţionale -, în calea cărora i se cere băncii să ridice un stăvilar.

Se impune, aici, o adnotare legată de noţiunea de risc. Astăzi, nici ţările, nici guvernele, nici firmele, nici gospodăriile populaţiei şi, înainte de toate, nici băncile nu mai pot fi în siguranţă fără să aibă o percepere reală a tabloului riscurilor ce le-ar putea lovi, la un moment dat, şi fără să proiecteze şi să ridice sisteme de apărare eficiente. Iar băncile, pretutindeni în lume, sunt supuse celor mai dure şi sofisticate reglementări, motivul fiind acela că sunt instituţii care fac intermedieri financiare cu banii firmelor şi ai populaţiei.

În România, bunăoară, din rândurile populaţiei, zece milioane de persoane îşi ţin banii în bănci, având cincisprezece milioane de conturi bancare. Întreaga creditare este acum susţinută de bănci cu bani din economisirea internă. Iar aceşti bani, reprezentând agoniseala unei mase critice a populaţiei ţării, nu pot fi lăsaţi la întâmplare în bătaia riscurilor de tot felul. Este obligatoriu să ne raportăm la un tablou al riscurilor - şi Banca Naţională face acest tablou folosind evaluări multidisciplinare: calcule ale probabilităţilor, modelări bazate pe analize macroeconomice, statistice, sociologice, psihologice, istorice.

În general, este analizată realitatea în care băncile îşi desfăşoară în acest moment activitatea, sunt identificate şi clasificate riscurile posibile, este calculată forţa cu care ar putea fi lovite anumite bănci sau întregul sistem. Şi, mai presus de toate, sunt proiectate sistemele de contracarare a riscurilor de toate felurile, cu deosebire cele asociate activelor bancare. În această categorie ( de active bancare) fiind incluse creditele date de bănci, care la noi, în prezent, deţin în jur de 60 la sută din total; plasamentele în titluri de stat, la Banca Naţională, în alte bănci; banii din casierii; clădirile care asigură funcţionarea băncii; tezaurul, cu sisteme sofisticate de siguranţă; reţelele informatice etc., etc. E nevoie, stăvilarelor ridicate de bănci în calea riscurilor. Experienţa dovedind că riscurile de creditare fiind cele mai periculoase.

*•

Pretutindeni, în lumea de astăzi, piaţa creditelor este ocrotită. Iar când lucrurile o iau razna, cum s-a întâmplat în criza izbucnită în 2008, intervin statele. Care îndreaptă lucrurile când intervin cu legi înţelepte sau ...agravează stricăciunile când aplică legi nepotrivite. Legi în dezacord cu ordinea de drept şi cu legităţile economice.

Desigur, în această zonă dominată de pragmatism, care este protecţia consumatorilor de servicii financiare în relaţiile cu instituţiile de credit, îşi fac loc şi mesaje emoţionale. Dar realitatea a impus ca intervenţiile în materie să se facă respectând norme de drept. Şi principii de drept.