Dileme liberale

După o campanie mediatizată pentru a sugera voinţa de schimbare, "războiul sfârşitului lumii" în variantă liberală s-a încheiat cu victoria aşteptată a lui Crin Antonescu. Pe cât de spectaculoasă şi spectaculară, campania dusă cu aplomb în mass media a ilustrat, o dată în plus, apetenţa partidelor româneşti pentru show politico-mediatic, iar nu pentru program. Leit-motivul este mereu acelaşi: publicul nu înţelege programele. Momentul însă este unul de răscruce, iar un partid care prin vocea noului său preşedinte se consideră cel mai mare din România ar avea ceva responsabilităţi politice, sociale şi economice. Ori, deşi România e lovită de o dublă criză, românească şi internaţională, iar liberalismul este acuzat atât la noi - din motive conjuncturale, cât şi pe plan internaţional, din cauza susţinerii fără rezerve a viziunii neoliberale, nimic din toate acestea nu a influenţat congresul PNL. Întregul conflict s-a centrat pe o singură dimensiune: lupta dintre persoane şi schimbarea şefului. Dar alegerile interne, gândite poate de unii după modelul alegerilor primare americane, nu au fost deloc democratice, părând mai mult o negociere continuă între grupările de clientelă regionale şi judeţene. După ce PNL făcuse deja - sub efectul acţiunii centrifuge a fracţiunii Stolojan-Stoica - destul de multe concesii grupărilor locale la precedentele două congrese, acum acestea, ca şi la PSD şi PDL, au preluat controlul. Iar în absenţa unei grupări proprii de susţinători, Crin Antonescu riscă să devină un simplu spectator.

Totul s-a întâmplat de parcă PNL ar fi arbitrul puterii. În termenii comunicării politice, execuţia simbolică a lui Tăriceanu a urmărit să elibereze partidul de povara guvernării acestuia. Pe de altă parte, fără Tăriceanu PNL poate face, fie şi indirect, o ofertă implicită PDL pentru participarea la guvernare. Dacă PNL câştigă o libertate de mişcare pe care prezenţa lui Tăriceanu nu o asigura, în schimb pierde în raportul cu singurul obiectiv asumat la congres: izolarea preşedintelui Traian Băsescu. Căci, dacă odată cu congresul PNL s-a jucat cumva şi viitorul guvernării şi direcţia regimului politic românesc, atunci rezultatele nu sunt în favoarea contrabalansării actualului preşedinte şi a întăririi direcţiei parlamentariste.

Lui Traian Băsescu nu-i este indiferentă direcţia pe care PNL o va lua după congres. Cu Tăriceanu la conducere PNL putea susţine un alt candidat, eventual un independent. Dar Crin Antonescu şi-a anunţat candidatura prezidenţială şi, prin aceasta, îşi poate risca impecabila carieră personală. Căci, după un eventual eşec în faţa lui Traian Băsescu la prezidenţiale, poziţia lui Antonescu va fi şubrezită iar PNL ar putea deveni relativ uşor o anexă a PDL dacă, nu-i aşa, "unitatea dreptei" o va cere. Iar pentru un partid dezideologizat, "pragmatic", rarefiat şi mult prea dependent de resursele administrative precum PNL viaţa în opoziţie îndelungată este aproape letală.

Soarta lui Tăriceanu era uşor de anticipat. Câtă vreme încă era prim ministru puterea sa nu era contes­tată decât de cei câţiva curajoşi, dar odată coborât în arenă, cei nemulţumiţi, al căror număr nu a încetat să crească, s-au putut exprima liber. Pe câtă vreme Crin Antonescu, candidatul ideal al fracţiunilor din PNL, era preferabil tocmai datorită lipsei sale de putere. Căci, fără un grup propriu consistent, dependent de sprijinul lui Ludovic Orban şi al liderilor regionali, Antonescu este mai degrabă soluţia de compromis pentru federarea organizaţiilor judeţene şi regionale. Excelent orator şi reprezentat constant al opoziţiei de partid, antibăsescian de dată veche, însă, cel puţin istoric bine relaţionat cu transfugii peledişti, Crin Antonescu poate genera consensul de partid. Însă un consens de etapă, fără vreo nuanţă ideologică.

În jurul imaginii lui Crin Antonescu PNL va încerca să îşi schimbe imaginea şi va începe imediat campania pentru alegerile prezidenţiale. Dar, cât de mult poate multiplica un candidat la prezidenţiale scorul partidului său? Dacă PNL, care încă traversează deşertul, se află la maximum 15% din preferinţele electoratului, cât ar putea să obţină candidatul său la prezidenţiale pentru a se califica în turul al doilea? Fără zestrea guvernamentală care în 2007 şi 2008 a favorizat PNL atât la europene, cât şi la locale şi parlamentare, cum va putea, dată fiind diferenţa de gabarit, să ajungă şi să depăşească candidatul PNL pe cel al PSD?