Două belele financiare de început de an

În cele ce urmează (I-II) vă voi expune două probleme ale începutului de an: poliţa de asigurare de răspundere civilă auto (RCA), al cărui preţ s-a triplat, ca urmare a unor fraude în sistem, şi noua dobândă de referinţa la creditele în franci elveţieni şi la tranzacţiile cu instrumente financiare derivate denominate în franci elveţieni, intitulată SARON• .

(I)

Preturile poliţelor de asigurare RCA s-au triplat la finalul anului 2021. Motivul nu are nicio legătură cu economia - nici personalul asigurătorilor nu costă mai mult, nici costurile lor logistice nu au crescut ameţitor, nici fiscalitatea nu s-a agravat, nici daune prea mari nu s-au achitat în 2021 (dimpotrivă). Motivul este juridic, moral şi politic. Este vorba de o fraudă financiară repetată, al cărui modus operandi şi ai cărui păpuşari se văd cu ochiul liber în cazurile de faliment, declarat, virtual sau iminent, al celor trei mari "campioni" ai acestei pieţe, falimente care s-au succedat din 2016 încoace. Mă refer la Astra Asigurări (în faliment), la Citi Insurance (cu autorizaţia de funcţionare ridicată de ASF, deci în faliment virtual) şi la Euroins (cu amenzi colosale date de ASF pentru lipsă de capital, deci în faliment virtual).

Toate aceste cazuri seamănă între ele până la identitate.

Piaţa poliţelor RCA este ca o vacă de muls, pentru că extrage din economie munţi de cash. Banii extraşi sunt basculaţi în grupul de companii ale patronilor sau în conturile off shore ale unor re-asigurători-fantomă, care nu plătesc niciodată nimic (cu atât mai puţin taxe, impozite şi contribuţii în România), întrucât daunele nu sunt plătite victimelor accidentelor de circulaţie nici la timp, nici integral. Asigurătorul îşi permite luxul de a întreţine zeci de mii de procese de daune anual, fie cu victimele accidentelor auto, fie cu service-urile auto, aceste demersuri fiind mai ieftine decât plata despăgubirilor. Când nu se mai poate evita această plată sau când executarea silită devine inevitabilă, ca prin minune intervine falimentul salvator, cu consecinţa că aceste plăţi sunt efectuate din Fondul de garantare a asiguraţilor. Precizez că acest fond este alimentat cu contribuţii de la ceilalţi asigurători, care contribuţii ne majorează nouă costul tuturor tipurilor de asigurare. Ca să mă exprim într-un clişeu corporatist, "la finalul zilei", pentru frauda asigurătorilor faliţi plătim, de fapt, noi, simplii particulari.

Ugerul vacii de muls este relativ simplu de cucerit. Trebuie doar ca asigurătorul să aibă un pic de curaj de a angaja echipa potrivită, să aibă un oarşce suport politico-sekuristic şi să fie de acord să achite taxa de mufare la uger (chestia asta se face fie prin sponsorizări, lobby, revolving door, fie, pur şi simplu, prin "sfânta" mită). Se începe cu un mic dumping, care devine mare şi vizibil din avion, în scurt timp de la momentul cuceririi mufei : poliţele de asigurare RCA sunt vândute cu preţuri mai mici decât media pieţei, ceea ce face ca în scurt timp asigurătorul mufat la uger să devină principalul jucător de pe piaţă, creând efectul TINA - there is no alternative. Comparativ cu preţul mediu al RCA pe piaţă, poliţa vândută de asigurătorul - viitor falit este cu zeci de procente mai mic. Omul simplu, care oricum cumpără poliţe RCA doar pentru că îl obligă legea, vă cumpăra poliţa de la X cu 300 de lei pe an şi nu de la Y, Z, A, B, C etc., care pretinde 900 de lei pe an. Consumatorul poliţelor de la X "ştie" că, dacă îl loveşte pe un alt participant la trafic, nu are nicio treabă cu service-ul şi cu plata reparaţiei, de care, nu-i aşa, ar trebui să se ocupe doar asigurătorul X, că de aia încasează prime de asigurare RCA. Dar, în realitate, X nu se ocupă aproape deloc de respectiva treabă. Dacă, în mărinimia sa, se decide să îşi respecte obligaţia asumată ca asigurător, achită doar acea sumă pe care o consideră el justificată - 20% din costuri este deja prea mult. În rest, asigurătorul mufat la ugerul vacii de muls face procese, aşa cum ziceam mai sus. Ce nu ştie consumatorul poliţei cumpărate de la asigurătorul X este că : (i) la rândul său poate fi lovit de un consumator fericit de poliţe cumpărate de la X; (ii) cel pe care l-a accidentat în trafic poate să îl dea în judecată, iar procesele durează ani de zile şi costă enorm.

Apropo de procese - vor fi sute de mii anul acesta, întrucât ASF nu a făcut în aşa fel încât să accelereze deschiderea falimentului contra City Insurance, iar Fondul de garantare nu achită integral pagubele decât după declararea falimentului.

Am o cvasi-certitudine că echipa de vânzări RCA de la Astra Asigurări a fost translatată la City şi la Euroins, pentru că prea seamănă între ele cele trei modele falimentare de biznis... Dacă nu echipele, măcar păpuşarii sunt aceiaşi. La fel şi paznicul cheii către mufa la ugerul vacii de muls. În mod normal, nu numai ASF, ci şi DNA şi DIICOT ar trebui să verifice această vădită asemănare şi acest modus operandi repetabil.

Nu de alta, dar iată nişte consecinţe economice şi sociale sistemice ale acestor fraude repetate:

În primul rând, consumatorii. Toate poliţele de asigurare se scumpesc (cel puţin prin creşterea contribuţiei la Fondul de garantare şi prin gonflarea riscului pieţei), dar principala scumpire va lovi în libertatea de circulaţie şi în independenţa financiară a simplilor particulari, căci poliţele RCA au preţuri triple azi, în raport de preţurile de dumping practicate, de exemplu, de City Insurance. Foarte important pentru cei care lucrează sau călătoresc în străinătate - asigurările de tip "carte verde" sunt grav scurtcircuitate de acest gen de falimente. Numai în cazul City, în acest sistem sunt datorii de peste 110 milioane de euro, bani neachitaţi de (re)asigurător. Evident, pentru a se emite astfel de asigurări de acum încolo, trebuie plătite nişte preţuri care să includă riscul de ţară ...

În al doilea rând, economia. Costurile cu poliţele de asigurare RCA plătite de transportatori majorează costurile produselor şi serviciilor tuturor comercianţilor, deci, majorează preţurile materiilor prime, ale materialelor, ale utilităţilor şi ale produselor finite sau ale serviciilor. La final, consumatorul suportă tot acest grohotiş aflat în avalanşa, dar indirect pierd economia şi bugetul de stat, întrucât consumul se reduce. Acesta este un adevărat risc sistemic, pe care atât BNR, cât şi CSAT ar trebui să îl aibă în vizor, mai ales că suntem în plin proces de inflaţie şi de scădere accelerată a puterii de cumpărare a banilor.

În al treilea rând, instituţiile publice, inclusiv cele din cadrul aşa-numitei infrastructuri critice naţionale. Nu numai camioanele şi autobuzele instituţiilor publice, ci şi avioanele şi trenurile sunt "asigurate" la aceşti faliţi frauduloşi. Fără poliţe, aceste mijloace de transport nu pot fi utilizate.

În fine, instanţele de judecată, şi aşa excedate de procese şi de estimări de dublare a numărului general de litigii (care vor veni din zona de protecţie a consumatorilor, din zona bancară, din zona litigiilor de muncă, din zona malpraxis-ului medical şi din zona falimentelor), vor fi încărcate cu şi mai multe sute de mii de dosare de daune neachitate de asigurători.

Dacă aş fi răutăcios, aş zice că urmează 7 ani ai vacilor grase pentru avocaţi şi practicieni în insolvenţă. Da' uite că nu sunt ...

• a nu se confunda cu lord Sauron, din Stăpânul inelelor; sau, mai bine, confundaţi-l, că e tot atât de imaginar şi de rău

(II)

Începând din această lună, dobânda variabilă la creditele în franci elveţieni, precum şi cea practicată în cazul instrumentelor financiare derivate denominate în franci elveţieni, va fi calculată în baza unui nou indice de dobândă, care va înlocui LIBOR (London Interbank Offered Rate).

Noul indice se identifică după acronimul SARON, care vine de la Swiss Average Rate Overnight, adică, rata medie (de dobândă) elveţiană care se calculează peste noapte.

Acest nou indice de dobândă nu mai este un cost mediu al împrumuturilor interbancare efectuate cu plata la vedere sau cu plata la anumite termene (o săptămână, trei luni, şase luni, un an), aşa cum era LIBOR şi cum încă sunt Euribor sau Robor, ci rata dobânzii pe care o utilizează Banca Centrală a Elveţiei în operaţiunile sale de politică monetară, mai precis, în operaţiunile de tip repo, când alimentează piaţa bancară cu lichidităţi, fie pentru a stimula creditarea, fie pentru a combate deflaţia sau stagflaţia. Administratorul indicelui SARON este platforma digitală SIX• .

Indicele SARON a fost autorizat, la nivel european, printr-un regulament din 2019*, fiind înregistrat la Autoritatea Europeană a pieţei de capital (ESMA - European Securities and Markets Authority). De principiu, acest indice se afişează din 10 în 10 minute, 24 de ore din 24.

Precizez că acest indice nu se aplică nici euro, nici dolarului, nici monedei noastre naţionale, ci numai francului elveţian (CHF).

În ce priveşte dolarul, Federal Reserve, banca centrală a SUA, a lansat, încă de pe 3 aprilie 2018, propriul indice de referinţă bancară, denumit Secured overnight financing rate (SOFR). Acest indice reflectă costurile operaţiunilor repo ale FED, fiind garantat cu obligaţiuni emise de Statul American*• .

Intenţia FED este aceeaşi cu cea a Uniunii Europene - de a înlocui, treptat, LIBOR cu SOFR, în intenţia de a elimina riscul de manipulare. Este adevărat că LIBOR (ca şi EURIBOR şi ROBOR, de altfel) este anacronic, de vreme ce băncile centrale inundă piaţa cu lichidităţi (quantitative easing), făcând ca nivelurile medii de dobândă la care se împrumută băncile între ele să nu mai aibă nicio relevanţă şi să nu mai reflecte costul real al creditului interbancar. În plus, aşa cum s-a dovedit în istoria recentă, LIBOR poate fi manipulat (la fel şi EURIBOR şi ROBOR). Pe de altă parte, este incert că înlocuirea LIBOR cu un instrument de politică monetară a unei singure entităţi (Federal Reserve nu este nici măcar entitate statală, fiind un ONG al magnaţilor financiari americani) este un fapt pozitiv. SOFR nu va fi bazat pe piaţa interbancară a refinanţării, ci pe operaţiunile repo ale bancii centrale americane. Este evident, deci, că FED va avea şi mai multă putere discreţionară, pe lângă cea de a printa dolari (moneda în care se exprimă 70% din plăţile lumii). Toate dobânzile lumii se raportează, în primul rând, la acest indice. Pe de alta parte, "securizarea" se va face pe baza obligaţiunilor de stat americane. Or, datoria publica a SUA a trecut în 2021 de 29 de trilioane de dolari (ceea ce înseamnă mai mult de 140% din PIB-ul american...), fără ca cineva să îşi pună problema falimentului suveran al SUA. De aceea, "trebuie" ca SUA să aibă mereu de acum încolo rating triplu A (maxim), oricât de iraţională sau stupidă ar fi politica sa economică, sanitară şi militară.

Nu m-aş bucura prea repede că a scăpat lumea de LIBOR. Nici măcar nu aş fi neutru faţă de noii indici bancari.

Precum s-a văzut mai sus, ca şi SOFR, şi SARON este un indice de dobândă overnight bazat pe operaţiunile repo ale Băncii centrale a Elveţiei. Aşadar, acest indice va fluctua în funcţie de politica monetară a acestei bănci. Nimeni nu ar trebui să uite data fatidică de 15 ian 2015, când cursul CHF-leu a sărit de la 3,8 la 4,6, peste noapte (overnight...), pentru că, birocratic, cineva a decis să renunţe la paritatea fixă chf - euro (1,2/1). Acel cineva a fost nimeni altul decât Banca centrală a Elveţiei... Care a fost motivaţia? Imposibilitatea de a mai face profit - ştiţi, desigur, că această bancă are acţionari, că este private, nefiind deţinută de statul elveţian...

De ce am crede că o să fie mai bine cu SARON decât cu LIBOR?

A se observa că operaţiunile de tip repo pot contribui, în momente (ne)potrivite, la inflaţie şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor, într-o măsură similară operaţiunilor de "relaxare cantitativă". Prin repo şi quantitative easing, băncile centrale pot uşura sarcina statelor puternice de a plăti datoriile suverane la valori reale cât mai mici. Este exact ceea ce se întâmplă în ultimi doi ani, apparent dedicaţi "luptei" contra pandemiei: sunt sterilizate datoriile publice enorme acumulate după falimentul Lehman Brothers, când statele puternice ale lumii au decis să salveze cu orice preţ băncile "sistemice". Dacă inflaţia este, să zicem, 10%, un stat ca Franţa (care se împrumută, oricum, la dobânzi negative) va putea plăti la anul o datorie de 100 de dolari cu ceea ce azi înseamnă 90 de dolari. Dacă puterea de cumpărare a banilor scade, să zicem, cu 25%, cel care a achiziţionat obligaţiuni americane cu 100 de dolari azi va primi la anul echivalentul a 75 de dolari de azi. Grav este că aceste beneficii nici măcar nu se aplică tuturor statelor - România se împrumută nu cu minus 0,39% pe an, ca Franţa, ci cu 5% pe an (ca România supusă, desigur ...). Şi mai grav este că cele două instrumente de politică monetară subminează permanent puterea de cumpărare a banilor şi stabilitatea preţurilor, favorizând sărăcirea clasei de mijloc şi redistribuirea injustă a bogăţiilor, îmbogăţirea fără just temei. Cum dobânzile la credite, inclusiv cele variabile, se regăsesc în toate preţurile mărfurilor şi serviciilor, orice creştere a indicilor de dobândă va determina creşterea preţurilor, sărăcirea populaţiei, reculul consumului, reducerea producţiei, reducerea locurilor de muncă, reducerea încasărilor la bugetele publice şamd.

Poate că era mai bine dacă se adopta sistemul de stabilire a preţurilor materiilor prime, al mărfurilor şi al serviciilor generale denumit Baltic Dry Index, sistem care ţine cont de tranzacţiile reale, curente, între comercianţi - în cazul indicelui de dobîndă variabilă aceşti comercianţi ar fi fost băncile.

Sigur, LIBOR este anacronic, a fost manipulat, a cauzat multe suferinţe şi falimente, dar măcar nu era un instrument birocratic, administrativ, ci un fel de preţ mediu al creditării între băncile "sistemice", dând iluzia că funcţionează după principiul "mâinii invizibile a pieţei" din Avuţia Naţiunilor, de Adam Smith.

Apropo, Vanguard, unul dintre cele trei giga-fonduri care controlează America _ corporatistă"**, este denumită, ironic sau nu, "mâna invizibilă a pieţei". Un fost sef al Goldman Sachs şi- permis să spună, prin 2009, în plină nenorocire cauzată de bănci, că bancherii fac munca lui Dumnezeu**• . Şi nimeni nu l-a contrazis ... Într-adevăr, băncile pot emite bani din nimic - fiat pecunia (sa fie bani!). Creditele nu sunt altceva decât bani-datorie, care nu pre-există şi nu supravieţuiesc contractului de împrumut, ca act juridic. Banii-datorie există doar pentru că există un act juridic care i-a creat ...

Deci, "gura păcătosului adevăr grăieşte"...