Economia Europei este atacată din exterior sau este subminată din interior?

Revista The Economist a scris recent că "economia Europei este atacată din toate părţile". După ce scrie că atacul a fost iniţiat de Putin şi continuat de Xi, venerabila publicaţie, editată odată de Walter Bagehot, întreabă dacă va urma şi atacul din partea lui Trump.

Ofensiva chineză este ilustrată prin imaginea vaporului BYD Explorer No. 1, care a descărcat recent 3.000 de automobile BYD într-un port german.

"China produce maşini, în timp ce liderii chinezi direcţionează bani şi împrumuturi către industria de înaltă tehnologie, în încercarea de a revigora economia muribundă a ţării", subliniază revista britanică, care proclama "marea cădere a Chinei" chiar pe copertă în urmă cu aproape 10 ani.

Fondul Monetar Internaţional a revizuit recent prognozele de creştere pentru 2024 şi 2025, în creştere pentru China şi Rusia, în scădere pentru zona euro (vezi graficul).

Noua estimare pentru zona euro arată o creştere economică reală de 0,9%, respectiv 1,7% în 2024 şi 2025, în scădere cu 0,3 şi 0,1 puncte procentuale faţă de estimările FMI din octombrie 2023. Creşterea Chinei este prognozată la 4,6% în 2024 şi 4,1% în anul următor, în timp ce economia SUA va creşte cu 2,1%, respectiv 1,7%.

Dacă economia Chinei este muribundă, atunci ce se poate spune despre economia zonei euro sau a Statelor Unite? Că sunt deja într-o descompunere avansată?

Chiar şi muribundă, economia Chinei prezintă "un excedent comercial record al producţiei industriale, care va creşte şi mai mult", după cum arată The Economist, iar "liderii europeni se tem de un aflux de produse chinezeşti avansate şi ieftine".

Adică s-a disipat şi speranţa că produsele din China mai au preţuri reduse doar ca urmare a calităţii deosebit de slabe? Acum sunt "ieftine şi avansate"?

Natura acestei transformări structurale deosebite a celei mai mari economii din Asia încă le scapă liderilor europeni, care insistă în continuare că deficitul comercial bilateral nu este rezultatul diferenţei tot mai mari de competitivitate, ci a subvenţiilor masive oferite de guvernul de la Beijing şi de administraţiile locale din China.

Janet Yellen, Secretarul Trezoreriei SUA, a mers şi mai departe, avertizând că "accelerarea industriei chineze distorsionează economia mondială", în condiţiile în care "capacităţile excesive distorsionează preţurile şi producţia la nivel mondial", conform unei ştiri de la Bloomberg.

Adică o economie muribundă trebuie să încetinească pentru a fi ajunsă în urmă? Iar apoi, de ce crede Yellen că ar putea cere ceva autorităţilor de la Beijing, când administraţia din care face parte lansează sancţiuni după sancţiuni, măcar pentru a încetini progresul Chinei în sectoarele tehnologiilor înalte?

Iar dacă accelerarea industriei chineze distorsionează economia mondială, atunci ce se poate spune despre tiparniţa care a funcţionat la o viteză ameţitoare pe când Janet Yellen era preşedintele Federal Reserve? Oare nu ar trebui căutate şi aici cauzele "vitezei" actuale a Chinei? Sau relaţiile de cauzalitate sunt prea complexe pentru liderii occidentali?

The Economist scrie că "şocul Chinei vine într-un moment teribil" pentru Europa, care "încă se confruntă cu şocul energetic determinat de invazia lui Vladimir Putin în Ucraina".

Din păcate, prestigioasa publicaţie "uită" că şocul energetic a început să se manifeste în Europa înainte de invazie. Preţurile gazelor naturale importate au început să crească puternic pe fondul adoptării preţurilor de piaţă de către Uniunea Europeană, în locul cadrului anterior de stabilire a preţurilor pe termen lung, în funcţie de preţul petrolului, care le asigura o mult mai mare stabilitate şi predictibilitate.

După invazie, oprirea importurilor de hidrocarburi a fost decisă de autorităţile europene pentru a bloca finanţarea "maşinii de război" a Rusiei. De fapt, a fost vorba doar despre importurile directe de gaze şi petrol sau produse rafinate, deoarece importurile indirecte, mai ales prin India, au continuat, dar la preţuri mult mai mari.

Acum revista britanică aduce în atenţie şi al treilea şoc pentru Europa, cel al unei noi administraţii Trump la Casa Albă, care ar veni cu noi tarife pentru produsele europene.

Contextul internaţional este, însă, total diferit. "Deşi China se îndreaptă spre producţia de înaltă tehnologie ca răspuns la dificultăţile economice, preşedintele Xi doreşte, de asemenea, să îşi reducă dependenţa faţă de industria occidentală", subliniază The Economist.

Mai mult, "firmele europene se confruntă în prezent cu concurenţa chineză pe pieţe din ce în ce mai sofisticate, atât pe piaţa internă, cât şi în ţările terţe".

Tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani arată că liderii europeni nu au, pur şi simplu, capacitatea intelectuală de a construi politici economice eficiente în faţa "asaltului" chinezesc. Se spune că nimeni nu este mai orb decât cineva care nu vrea să vadă, iar "orbirea ideologică" din Europa pare să nu aibă precedent istoric.

Astfel s-a ajuns în situaţia ironică a unei concurenţe profund inegale între Europa şi China în ceea ce priveşte tehnologiile "verzi".

"Liderii europeni sunt deosebit de dornici să dezvolte industrii ecologice, în timp ce investesc miliarde de euro în tranziţia climatică. Cu toate acestea, companiile europene care produc pentru piaţa de masă vor avea dificultăţi în a concura cu valoarea oferită de concurenţii lor chinezi", scrie The Economist, care mai accentuează faptul că aşa-numitul proces de reducere a riscurilor, "de-risking", va conduce la creşterea costurilor.

Explicaţia este foarte simplă şi poate fi înţeleasă de toată lumea. Din păcate, explicaţia pare să nu fie suficient de simplă pentru a înţeleasă şi de "liderii" de la Bruxelles sau din capitalele europene.

De la forţarea cu orice preţ a "planului verde", până la programele de distrugere a civilizaţiei europene printr-o uniformizare barbară sau confruntarea fără sorţi de izbândă cu Rusia, scopul final al liderilor Uniunii Europene pare să fie confirmarea înţelepciunii nemuritoare a lui Sun Tzu, conform căreia "un om rău îşi va arde propria naţiune până la temelii pentru a guverna peste cenuşă".

Dacă înţelepciunea orientală este prea "îndepărtată" pentru liderii occidentali, sunt destule lecţii istorice mult mai aproape de casă.

Regele Knut cel Mare a rămas în istorie după ce şi-a dus tronul pe ţărm şi a ordonat mării să nu mai crească în timpul fluxului. Cea mai des amintită interpretare a legendei consideră ordinul dat mării drept o dovadă a trufiei şi a credinţei în puterea sa nemăsurată.

Dar există cronici în care concluzia este complet diferită. "Să ştie toţi oamenii cât de goală şi lipsită de valoare este puterea regilor", ar fi proclamat regele în timp ce se retrăgea din faţa mării care avansa, conform cronicilor scrise de Henry of Huntingdon, un istoric din secolul al XII-lea.

De o astfel de înţelepciune ar trebui să dea dovadă şi liderii europeni, o înţelepciune care le-ar arăta că economia Europei nu este atacată din exterior, ci este subminată din interior.