Eşecul şi dreptul primei nopţi

Un eşec rămâne un eşec mai ales când e vorba de bani. De mulţi bani. În cazul programului din PNRR pentru listarea companiilor la bursă, vorbim de circa 38 de milioane de euro. În cel mai bun caz, pare că se vor cheltui o sută/două de mii de euro. Restul sper că nu se vor întoarce înapoi. De unde au venit.

Principala cauză a eşecului este schimbarea societăţii în ansamblu. Că românii nu mai votează ca acum douăzeci de ani pe bază de plasă cu feseneul, găleata cu trandafiri, un kilogram de orez şi două de zahăr s-a văzut la ultimele alegeri şi, mai ales, au simţit-o pe pielea lor politicienii vechilor partide. Şi pe pielea noastră. Poate cea mai bună dovadă că s-au schimbat multe în bine în România ultimilor ani este că alegătorii nu mai reacţionează la cerinţele de bază din piramida lui Maslow, ci tind spre treptele de sus. Vor să fie ascultaţi şi respectaţi. Cine a făcut-o, chiar dacă la nivel pur declarativ, a avut de câştigat. Cine nu, să bage la cap şi să uite de trufia, impunitatea şi nesimţirea arătată cu doar câteva luni în urmă.

Mediul de afaceri a avansat mult mai mult în acest timp, având ca celulă de bază persoana juridică, deci o entitate cu o viaţă medie mai scurtă, dar cu o posibilitate mai mare de regenerare şi adaptare. Dacă în mediul natural adaptarea durează generaţii şi este necesară transmiterea informaţiilor în ADN-ul urmaşilor, la companii lucrurile se întâmplă mult mai repede: falimentul scoţând din joc individul slab, lichidarea drenând activele la preţ apetisant către o nouă entitate iar experienţa acumulată de toţi cei implicaţi va feri alte companii de a face greşeli similare. Nu atât activele sunt importante, cât informaţia şi experienţa căpătate.

Acum douăzeci de ani, problemele unei companii erau legate de ţepele pe care le putea lua de la partenerii de afaceri, plata salariilor sau biletul la ordin pe care un furnizor ţi-l putea băga pe circuitul de plăţi. Acum, preocupările sunt legate de forţa de muncă, fonduri europene, panouri solare şi dezvoltare personală. În anii 2000, m-aş fi strâmbat doar la auzul termenului "dezvoltare personală" şi, deşi mă dau citit, nu cred că ştiam cu ce se mănâncă asta.

Firmele nu mai sunt disperate doar de a lua nişte bani. S-a văzut că ce e gratis este, de multe ori, mult mai scump. Sursele de finanţare sunt mult mai diverse şi mai generoase. Băncile se luptă pentru clienţii solvabili, fondurile de investiţii şi de risc, când nu sunt direct parteneri strategici, vânează companiile lider de piaţă sau de top. Firmele de consultanţă se calcă pe picioare să faciliteze saci cu fonduri europene, granturi şi alte mocăciuni. Iar acum, PNRR-ul. Nu mai este foamea de bani de la începutul secolului (ce fel sună!!!). Da, firmele au devenit selective în alegerea finanţărilor şi au înţeles importanţa alocării resurselor. Nu iei banii fiindcă există un program şi sunt gratis, ci aplici şi iei nişte bani dacă îi poţi folosi în dezvoltarea firmei şi a afacerii şi dacă se circumscriu strategiei tale de expansiune. Ori, dacă nu ai niciun gând de a folosi piaţa de capital, faptul că urmează să îţi fie decontată cea mai mare parte din cheltuielile pentru listare are efectul razelor de lună asupra galoşilor de gumă.

Avem multe firme performante cu rezultate financiare excelente şi ritm susţinut de creştere. Cu perspective de dezvoltare, parcurs ireproşabil şi acţionariat de încredere. Firme după care înghiţi în sec când le vezi strălucind la expoziţii şi show-uri şi la care băleşti ca un labrador în faţa bolului când le vezi produsele expuse în marile reţele. Sau când le vezi că tropăie deja prin ţările din jur. Iar când încep să cânte despre acoperirea europeană şi le vezi filialele deschise pe hartă în câţiva ani, deja te ia cu inima. Aceste firme ar fi ţinta, căci ne-am învăţat lecţia din 2021, când după mareea de firme ce a inundat piaţa, multă plevuşcă eşuată şi-a lăsat oasele în gâtul investitorilor. Şi chiar ne-am înecat. Poate că ar trebui ca găurile năvodului să fie mărite, prin lege sau prin vreun regulament. Am avut cazuri de antreprenori pe care i-a bufnit râsul când au auzit condiţiile de 250.000 euro, respectiv un milion pentru AeRO/Piaţa Reglementată şi au zis că e ceva neserios dacă limitele sunt aşa de jos. Aş putea face o paralelă cu animaţia lui Make referitor la tarife/condiţii joase, dar nu se face...

Firmele acelea despre care am pomenit mai sus, în general, nu aleargă după bani, ci, aşa cum am zis, băncile le perie, fondurile le curtează, consultanţii le scutură de scamele care erau să fie. Şi hop şi tu ca broker să le povesteşti de bursă. Asta după ce reuşeşti să obţii o întâlnire cu decidentul. Că şi aici este o poveste. Cu cât firma este mai apetisantă şi mai performantă, cu atât decidentul este mai discret, iar centura de castitate din jurul lui este mai impenetrabilă ca Fort Knox-ul.

După ce, în sfârşit, ai ajuns la cei care hotărăsc, începi predica despre ce este bursa, ce vrea ea şi cu ce poate ajuta compania. Faza cu atragerea de bani suscită ceva interes, dar ceea ce cu adevărat pare să tenteze antreprenorii sunt posibilităţile de dezvoltare prin fuziuni şi achiziţii şi atragerea unor acţionari strategici care să ajute la dezvoltarea business-ului. Pe problemele actuale de personal, menţionarea programelor SOP deja îi face să se aşeze mai bine în scaun, să ridice sprânceana şi să mai ceară un bis la explicaţii. Am avut un caz în care haşerul unei companii, exasperat că oamenii pe care îi ţintea îi dădeau cu flit nu pe motiv de bani, ci pentru că firmele concurente străine şi listate dădeau cu acţiunile în salariaţi, m-a luat pe sus şi m-a dus la decident. Omului i s-au bulbucat ochii când a priceput că, ce să vezi, listarea înseamnă să nu mai fie el la butoane 100%. Din moment ce firma nu s-a listat, bănuiesc că a mai rămas încă un job vacant. De la HR.

La final, aghesmuiesc cu zeamă de marketing, promovare continuă, creşterea notorietăţii şi a încrederii, tribună de comunicare şi importanţa transparenţei pentru clienţi, furnizori şi piaţă în general. Doar dacă este cazul şi compania a ajuns la nivelul maxim de dezvoltare, tămâiez despre exit parţial, mai ales dacă este vorba de schimb de generaţii, nu are cine să o ducă mai departe, este nevoie de un management profesionalizat şi trecerea la nivelul următor de corporativizare .

Nimeni, dar absolut nimeni, în ultimul an, nu a fost interesat de apelul din PNRR şi de suma pe care ar fi primit-o în caz de listare. Continuând în stilul de mai sus, pot spune că programul de sprijinire a companiilor prin listarea la bursă a fost ca lumânarea la capul mortului. Nici nu a stricat, dar nici nu a ajutat.

CFO-ul unui elefant de peste 200 de milioane de euro mi-a spus în faţă, la insistenţele mele referitoare la minunăţia de program, că el se apleacă să ia de jos o monedă de 50, că e păcat să-ţi baţi joc de bani, că au grijă de fiecare sumă care intră sau iese din firmă, dar că nu vor schimba pentru 300.000 de euro strategia de dezvoltare şi decizia privind momentul listării, decât dacă vor fi condiţii prielnice de piaţă.

La primul apel, cel din 2023, care a fost tarat de o strictă limitare de timp, un antreprenor mi-a zis să nu-l mai zăpăcesc cu telefonul, că are senzaţia că e sunat de prinţul nigerian cu moştenirea.

Programul de sprijin pentru listarea la bursă din PNRR a fost bine gândit în principiu. Banii se acordau companiilor care veneau la bursă (70.000 pentru piaţa AeRO şi 300.000 de euro pentru Piaţa Reglementată), dar acoperind 70% din cheltuielile făcute de companie în vederea listării şi în limita a 8% din suma atrasă. Deci, nicio posibilitate ca banii să ajungă la cineva care nu se finanţează prin bursă.

Faptul că nu s-a venit pe bursă pentru sumele mai sus pomenite a arătat maturitatea companiilor româneşti, care au înţeles că deciziile strategice nu se iau în funcţie de un mizilic de la stat sau o firmitură de la UE. S-a înţeles de majoritatea actorilor din piaţă că venirea la bursă trebuie să se facă în funcţie de contextul pieţei, de nevoile şi stadiul de dezvoltare, de interesele de participare în cadrul firmei, dar, mai ales, de asumarea ideii că fondatorii nu sunt singuri. Majoritatea antreprenorilor care au fondat o companie şi au dezvoltat-o s-au ataşat emoţional de aceasta şi o consideră ca pe copilul lor. Care poate avea 10-12 ani, 20 de ani sau 30 de ani. Dar dacă copiii la 18 ani devin independenţi din punct de vedere legal, în cazul firmei, este hotărârea antreprenorului când, dacă şi cum se detaşează de ""odorul'' vieţii lui. Poate să nu o facă şi există firme nelistate bine dezvoltate şi competitive. Dar dacă a hotărât că a dezvoltat-o până într-un anumit punct şi că lumea în care trăim cere un nou parcurs şi o altă direcţie şi realizează că piaţa de capital este o soluţie, cel mai greu lucru este să-şi asume că trebuie să împartă deciziile. Că nu mai este singur în firmă, că şi ceilalţi acţionari au un cuvânt de spus, că trebuie ascultaţi şi băgaţi în seamă, chiar dacă decizia procentelor a rămas poate tot la fondatori. În glumă, aş zice că mai bine de o parte din banii din program s-ar acorda consiliere psihologică antreprenorilor pentru a se ""detaşa'' emoţional de controlul total al companiei.

Şi încă un mic amănunt. Companiile nu dau năvală să se listeze la bursă de capul lor. Bine, vin şi unele pe care băncile nu le mai finanţează şi care se gândesc că piaţa de capital este o soluţie. Eu nu de ele vorbesc. Vorbeam de cele performante menţionate mai sus, cele care arată bine, sunt apetisante ca o codană în zi de horă sau ca o piţi înainte de club. Ele sunt cele fugărite de brokeri. Uneori câţiva ani. Şi eşti dat afară pe uşă, iar tu intri pe geam, eşti zburat de la balcon şi intri pe horn ca să le explici ce sentimente puternice ai şi cât de bine arată compania, şi că e mare păcat că o aşa mândreţe de fată nu defilează pe catwalk-ul bursei. Şi ea face fiţe că nu este momentul, că nu are sentiment şi că ce o să zică lumea despre ea. S-o strângi de gât, nu alta. Mai rău este când, după un timp, bate altfel vântul în piaţă, în viaţă sau se schimbă moda. Că poate cosiţele îi curgeau râu cu doi ani în urmă, dar PER-ul cel visat odată nu îl va mai atinge. Dar să zicem că totul a fost ok şi ai convins-o să-ţi ofere floarea fericirii şi mâna gingaşă să o duci la bursă şi i-ai pregătit şi rochia albă a documentaţiei. Eşti în al nouălea cer. Doar că, aplicând la programul de sprijinire a dezvoltării prin listarea la bursă, iubita ta trebuie să ceară ofertă de la încă doi gealaţi concurenţi şi ai "şansa" să-i oferi jus primae noctis celui cu oferta mai mică. Culmea! Dar mai avantajoasă. Că aşa-i absolut legal. Deci nu vă întrebaţi de ce nu a fost funcţional programul, pentru că diferenţa între succes şi eşec stă în micile detalii. Iar la detaliul că brokerii erau total dezavantajaţi în cazul promovării programului, nu s-a gândit nimeni.