Experimentul Europa

Vremuri de sărbătoare nu sunt astăzi, în Europa. Sunt unele de griji şi ameninţări, de reînflorire a extremelor, de confuzie politică şi dezbinare, vremuri ale deconstrucţiei instituţionale şi ale eşecului de a găsi ieşirea din fundătura în care, pe neaşteptate, Istoria ne obligă să orbecăim. Dintr-o dată, parcă, 9 Mai a încetat să evoce ceva precis şi european. La Moscova, ceremoniile au ţintit prea puţin comemorarea victimelor celui de al II-lea război mondial şi aproape exclusiv reîncălzirea sosului ideologic de tip imperial al perioadei sovietice: paradă militară, arme de ultimă generaţie etalate pentru a arăta occidentului că voinţa de putere a Kremlinului nici nu s-a diminuat, nici nu este dispusă să se împiedice de cine ştie ce ciot al considerentelor legaliste sau umaniste. Europa cealaltă, care găsea în 9 Mai prilejul de a evoca consecinţele pozitive ale marelui proiect numit Uniunea Europeană, este acum inundată de cu totul alte probleme. Să măsoare şi să gestioneze consecinţele imediate şi de perspectivă ale unor decizii hazardate, cu repercusiuni pe cel puţin două generaţii, privind valurile necontrolate de emigranţi şi azilanţi din spaţii socio-culturale aflate, de facto, în stare de război cu Europa şi valorile sale constitutive; să astupe crăpăturile tot mai mari care sapă edificiul instituţional al UE, generate de diferenţele radicale dintre abordările politice menite să gestioneze crizele suprapuse şi înlănţuite ale Europei; să gestioneze o evoluţie economică precară, în care episoadele critice se succed la intervale tot mai strînse; să împiedice evadarea Marii Britanii din sistemul UE; să plombeze crizele politice şi economice locale care zgîlţîie din toţi ţîţînii nu doar statele slabe şi periferice, cum ar fi Grecia şi Portugalia, ci şi pilonii sistemului european, cum sunt Franţa, Marea Britanie, Italia, Belgia; să facă faţă opoziţiei tot mai susţinută faţă de Bruxelles, exersată la Budapesta şi Varşovia. Vocalizele anti-europene, altădată răzleţe, ale unor politicieni excentrici, s-au transformat astăzi în piesele de rezistenţă ale programelor politice ale unor importante partide de pe scena europeană. Tendinţele localiste şi excesele populist anti-europene au ajuns să prevaleze asupra spiritului care a făcut posibilă construcţia europeană, cu tendinţa ca aberaţia să devină regulă. Acestea sunt vremuri de căutare şi regăsire a rădăcinilor, ale izvoarelor de apă vie ale Europei. Care sunt acelea?

Un răspuns, cu totul neaşteptat, vine chiar din Marea Britanie. Şi nu din partea unui susţinător al menţinerii ei în UE, ci dimpotrivă, de la un reprezentant al partidei scizioniste. Nici pe departe, unul oarecare. Este o somitate academică, profesor emerit la LSE, şi fondatorul partidului care, pentru prima dată în ultimii 200 de ani, ameninţă serios sistemul bipartit al scenei politice locale: UKIP. Un fondator care şi-a abandonat şi ulterior şi-a renegat "copilul". Alan Sked ne aduce aminte că statele naţiune au făcut Europa, au făcut posibil ceea ce istoricii numesc miracolul european, au generat diversitatea, comunicarea şi circulaţia ideilor, a tehnologiilor, a oamenilor şi mărfurilor, în condiţiile unei sănătoase competiţii între state şi ale deplinei autonomii a deciziilor politice luate la adăpostul şi în serviciul suveranităţii naţionale. Iar, dacă Marea Britanie are o contribuţie la această construcţie şi are, una esenţială!, atunci ea a fost posibilă numai datorită independenţei sale depline şi opoziţiei ferme faţă de imperialismele cu pretenţii reunificatoare de pe bătrînul continent, de la cel habsburgic, la cel al napoleonismului francez şi de aici la cel nazist. "Paradoxal, spune Sked, cu cît noile imperii europene se consolidează, cu atît mai repede ele intră în declin şi tind să ne tragă şi pe noi la fund." Ca un leitmotiv al intervenţiei sale publice, Sked repetă că "Uniunea Europeană este esenţialmente un experiment menit să creeze echivalentul modern al unui imperiu supranaţional". Un argument care te pune pe gînduri!

Aşa cum este formulată propoziţia, termenul "experiment" pare să poarte o conotaţie negativă. Într-adevăr, un experiment este uneori nu doar o simplă încercare nereuşită, ci mult mai mult, o foarte costisitoare încercare nereuşită care, la limită, ar fi fost mai bine să nu aibă niciodată loc!!! Argumentul nu poate fi însă limitat la construcţia europeană şi rezultatul ei, Uniunea Europeană. Statele naţionale, ca soluţie politică, sunt şi ele tot un "experiment", destul de recent la scară istorică, mai precis pus în practică, pe larg, în Europa, după încheierea primului război mondial. Esenţialmente, este vorba despre experimentul wilsoninan! Unul destul de criticat, atît în Statele Unite cît şi în Europa, atunci, şi de atunci pînă astăzi! Poate că răul nu vine de la faptul că UE este un experiment, ci de la obiectivele sale, respectiv "crearea unui imperiu supranaţional"? Să presupunem, de dragul argumentului, că am fi atins momentul creării "Statelor Unite ale Europei". (Chiar şi în cele mai optimiste evaluări suntem încă la un secol distanţă de acest punct de inflexiune al istoriei!) Modelul noii entităţi statal-politice, aşa cum arată toate cioturile constituţionale create pînă acum pentru Uniunea Europeană, arată că tiparele soluţiilor se găsesc în Constituţia Statelor Unite ale Americii şi nu în cele care au transformat republica romană în imperiu, ori în modelele imperiale create de Spania, Olanda, Portugalia, la apusul erei medievale, ori de Marea Britanie, la începutul celei modern-industriale. Desigur, şi alte state europene au dezvoltat, pentru perioade mai lungi ori mai scurte de timp, politici de tip imperial, de la Rusia ţaristă, la URSS, de la Germania Sfîntului Imperiu, la cea a celui de al treilea Reich. Ba, chiar şi Italia fascismului musolinian s-a exersat în materie, acreditînd definitiv ridicolul-tragic ca dimensiune a politicii moderne. În aceste cazuri, rezultatele finale nu au atins, însă, niciodată consistenţa construcţiei imperiale. Nu orice regim autoritar, la limită dictatorial, este echivalentul unei structuri politico-statale de tip imperial! Cu siguranţă, profesorul Alan Sked nu poate cădea în capcana acestei confuzii. După cum, este greu de crezut că el vede în Statele Unite ale Americii o construcţie statală de tip imperial. Vocalizele imperiale ale unor segmente ale establishmentului politic american, exersate uneori ostentativ în ultimele două decenii, nu au cum să altereze temelia republicană a SUA, cimentată de prevederile Constituţiei sale şi de sistemul instituţiilor de guvernare autentic şi "iremediabil" democratice în logica lor de funcţionare.

Din această perspectivă, Europa şi construcţia ei viitoare, fie că va ajunge sau nu la o formulă de tip "Statele Unite", are nevoie de Marea Britanie, dar nu ca să fie salvată de fatale excese imperialiste, ci pentru a încorpora şi menţine vii tradiţiile sale democratice cele mai vechi, paradoxal create şi dezvoltate de un regim monarhic, iar nu de unul tipic, republican. După cum şi Marea Britanie are nevoie de Europa şi de împlinirea proiectului ei de reconstrucţie, nu pentru a încerca să salveze ultimele vestigii ale avantajelor fostei sale construcţii imperiale, cum încearcă astăzi elita politică britantică, ci pentru a se menţine pe terenul fundamentalei realităţi care nu poate fi extirpată de politicieni loviţi de accese insulare, nici din trecutul ei politic, nici din moştenirea ei culturală. Îi place sau nu cuiva, Marea Britanie este parte şi contribuţie esenţial-constitutivă la Experimentul Europa.