Faliment ideologic

La PSD "pragmatismul" a învins Reforma. Zguduit de criza internă, incapabil să depăşească momentul, lipsit de strategie, PSD se află în faţa falimentului ideologic. Miza schimbării acestui partid postcomunist dintr-o formaţiune dominată de administraţie într-o organizaţie cu profil ideologic distinct se îndepărtează odată cu proiectatul protocol de colaborare cu naţionaliştii. Cu o structură anchilozată şi un corp militant istovit şi timorat de lideri autoritari, social-democraţii caută salvarea în pactul cu diavolul. Confuzia doctrinară care a existat de la naşterea FDSN nu s-a estompat, şi de la colaborarea la guvernare din 1995 cu PRM s-a ajuns în 2006 la parteneriat parlamentar. Toate eforturile de occidentalizare par să fi fost inutile. Socialismul nu se poate grefa pe acest organism grav afectat de maladia totalitară şi de sechelele tranziţiei. Cine şi-ar putea imagina socialiştii francezi colaborînd cu Frontul Naţional, pe Francois Hollande aliat cu Jean-Marie le Pen sau pe Massimo D"Alema încheind un parteneriat cu Alessandra Mussolini. Dar în România se poate.

Dacă pentru PRM soluţia este salvatoare, oferind ocazia ieşirii din izolare după un an dificil, pentru PSD nu este decît încă o improvizaţie. Însă la doar şase luni înaintea aderării, acţiunea surprinde. Cu atît mai mult cu cît 1 Mai tocmai trecuse, iar PSD încercase stîngaci să depăşească inhibiţiile privind această sărbătoare, iar Poul Nyrup Rasmussen, liderul socialiştilor europeni, fusese invitat la lansarea Generaţiei 2008. Ce traiectorie ideologică li se oferă acestor tineri cînd Mircea Geoană, doar două zile mai tîrziu, îi invită la asocierea cu un partid naţionalist extremist cu tendinţe pe care unii dintre socialiştii europeni l-ar putea considera neo-fascist. Confuzia doctrinară este semnul eşecului. Ea vine după consacrarea lui Marian Vanghelie ca lider al socialiştilor bucureşteni, dînd seama despre cronicizarea crizei.

Complicitatea dintre cele două partide nu este nouă. Ea se bazează pe un trecut comun şi pe obiective de etapă asemănătoare în anii "90. Succesor al falangei ultra-naţionaliste a fostului partid comunist, PRM nu poate depăşi starea de marginalitate politică şi ambiguitatea doctrinară. Apropierea biografică şi interesele împărtăşite cu ceilalţi moştenitori ai PCR, continuatorii aripii activisto-administrative, au permis colaborarea. După 2001, şi mai ales după 2003, cînd PSD a devenit membru al Internaţionalei Socialiste, o legătură oficializată între cele două apărea ca puţin probabilă. Însă în politica românească nimic nu este imposibil. Ideologia este un moft occidental care nu se adaptează cu interesul PSD. Într-un moment în care stînga europeană se confruntă cu cel mai important curent extremist de la al doilea război încoace, socialiştii români sînt indiferenţi.

PSD se află la momentul adevărului. După Congresul din aprilie 2005 protocolul parlamentar cu PRM este cel mai important pas. Implicaţiile sale depăşesc debarcarea lui Adrian Năstase. După Congres partidul nu a devenit un şantier al reformei ci doar un poligon de încercare. Puseul "realist" ilustrat de ultimele evoluţii pun în evidenţă absenţa proiectului socialist de tip european. Pentru transformarea partidului acesta este deja un handicap major.

Mircea Geoană reuşeşte să producă o gravă confuzie şi face cea mai mare eroare după alegerea sa ca lider al PSD. Aflat în faţa reconsiderărilor doctrinare, PSD se blochează într-o viziune conjuncturală, preferînd să îşi compromită viitorul pentru un prezent confuz. Paradoxal pentru un partid socialist, anunţul lui Geană nu a produs nici o dezbatere. Ori fără o critică lucidă şi un proiect politic coerent PSD se îndreaptă spre faliment. După eşecul moral în lupta împotriva corupţiei, confuzia doctrinară îl îndepărtează nu doar de socialismul european, ci de propria sa salvare.