FALIMENTUL GRECIEI? Wilkomen în der Hölle

După ce default-ul suveran al Greciei a devenit realitate faptică, cred că e momentul să stăm strâmb şi să judecăm drept. Cred că sunt multe, foarte multe lucruri pe care lumea evită să le pună în discuţie, fie pentru că mărimile tehnocratice ale Europei nu trebuie deranjate, fie pentru că nu e bine să pui gaz pe foc. Dar flacăra arde deja. Iar focul e bun pentru că purifică şi întăreşte.

Sub efectul jocului de poker politic făcut de domnii Tsipras şi Varoufakis, s-a uitat mult prea repede originea acestui foc pe care ne temem să nu îl înteţim. E cazul să ne reamintim că, înainte de primul bail-out al Greciei (toamna lui 2010), foarte multe bănci aveau în portofoliu obligaţiuni suverane emise de Grecia. Cele mai multe astfel de obligaţiuni (bonduri) se aflau în portofoliile principalelor patru bănci din Germania şi Franţa (Deutsche Bank, Commerzbank, BNP Parisbas, Societe Generale).

Fiind considerate investiţii cu risc zero, bondurile greceşti nu au fost provizionate. Un eventual default suveran al Greciei în 2010 ar fi însemnat pierderi enorme pentru aceste bănci, poate chiar falimentul lor. Erau bănci iresponsabile, dacă mă întrebaţi pe mine, chiar dacă fuseseră ridicate de tehnocraţii europeni la rangul de bănci de importanţă sistemică. Obligaţiunile Greciei aveau încă de la emitere un risc de ţară foarte ridicat, chiar dacă acest risc de ţară fusese bine coafat de americanii de la Goldman Sachs în vederea aderării Greciei la zona şi moneda euro. Pentru această aderare artificială şi cam prea rapidă la zona euro, Grecia a plătit celor de la Goldman Sachs un onorariu de succes "modest", de "doar" un miliard de dolari. Toată lumea a vrut Grecia în zona euro încă de la început, aşa că toată lumea şi-a dorit ca această minciună să treacă neobservată. După aderarea la zona euro, Grecia s-a lansat într-o cursă nebună de supra-îndatorare. Numai Jocurile Olimpice din 2004 au costat 7 miliarde de euro. Este cert însă că unui entuziasm iraţional de a se îndatora îi corespunde o exuberanţă iraţională de a credita. Ca şi în cazul mitei, unde întotdeauna există un mituit şi un mituitor (numai că mituitorului i se asigură o reducere a pedepsei sau chiar impunitatea în caz de denunţare a mitei), şi în cazul supra-îndatorării există o responsabilitate împărţită: există un datornic care s-a întins mai mult decît îi permitea plapuma pentru că au existat unul sau mai mulţi creditori care au fost de acord să rişte mai mult decît le permitea punga. Înscrierea ulterioară pe panta fatală a supra-îndatorării devine inevitabilă.

Deşi un stat are cetăţeni cu drepturi, în timp ce o bancă are acţionari şi deponenţi care urmăresc profitul sau siguranţa economiilor, tehnocraţii de la Bruxelles au preferat salvarea băncilor în dauna statului supra-îndatorat Grecia. Şi au făcut asta în cel mai stupid şi ilegitim mod cu putinţă.

Începînd cu 2010, ei au creat o "facilitate" de stabilitate financiară, dotată cu mai multe vehicule destinate salvării unora dintre statele "problemă" din Grupul PIIGS (Portugalia, Irlanda şi Grecia; din grup mai făceau parte Italia şi Spania). Pentru Grecia s-a creat Fondul Elen de Stabilitate Financiară (HFSF), dotat, în 2010, cu fonduri de 50 de miliarde de euro, bani pe care Fondul i-a utilizat pentru salvarea băncilor greceşti, inclusiv prin asumarea poziţiei de acţionar majoritar la două dintre cele patru bănci "sistemice" din Grecia (e vorba de Piraeus şi, respectiv, de Naţional Bank of Greece, bănci care numai greceşti nu mai sunt, din moment ce, începînd din 2013, acţionarii greci ai acestor bănci mai deţineau doar 5% din acţiuni). Între 2012-2014, HFSF a mai primit încă 48 miliarde de euro euro, pentru acelaşi scop (ratat iniţial, desigur).

BCE, într-o mai mare măsură, şi FMI, într-o măsură mai redusă, au contribuit la efortul de salvare a băncilor care au investit riscant în obligaţiuni greceşti înainte de 2010 cu nu mai puţin de 220 miliarde de euro.

Investitorii privaţi au putut cumpăra obligaţiuni de vreo 38 de miliarde de euro.

Toţi aceşti bani ar fi trebuit să fie utilizaţi de Grecia pentru salvarea proprie. Dar aceşti bani, în realitate, s-au dus aproape toţi în gaura neagră a operaţiunii concertate de salvare a băncilor. La prima vedere s-ar spune că Grecia a fost un stat iresponsabil în aceşti cinci ani de încercări repetate de salvare şi că acum ar fi vinovată de propriul înec căci ar fi refuzat ostentativ colacul de salvare aruncat de bunul domn Junker. Aparent, între 2010-2015, Grecia a cheltuit în jur de 250 miliarde de euro.

Dar, în realitate, după cele constatate de ziarul britanic The Guardian (ediţia din 30 iunie, ziua "incapacităţii parţiale de plată" a Greciei), doar un maxim de 10% din aceşti bani au fost utilizaţi efectiv pentru cheltuieli publice reale ale Greciei şi pentru eforturile de reconstrucţie a economiei, restul de 90% luînd calea plăţii ratelor şi a dobînzilor uriaşe pretinse de bănci. De aceea a zis, şi a zis bine, preşedinta în funcţie a Parlamentului grec, Zoe Konstantopoulu, că aceste datorii, rostogolite de la un bail-out la altul, sunt odioase şi, fiind ilegitime, ele nu ar trebui puse în cârca poporului.

Ceea ce este iritant este că inevitabilul default suveran al Greciei nu va mai fi o povară de suportat exclusiv de către băncile acelea iresponsabile care au cumpărat ieftin bonduri riscante emise de Grecia. Acest risc nu va mai fi nici măcar împărţit între statul grec şi acele bănci iresponsabile. Acest risc va fi suportat, practic integral, de contribuabilul european. Cele două bail-out-uri succesive ale Greciei (la care se va putea adaugă un al treilea, căci bunul domn Juncker et. comp. doar asta ştiu, să rostogolească datorii, iar dl Tsipras pare că este tentat să accepte această a treia tentativă de salvare) au fost finanţate aproape integral din bani publici europeni. Acei români care nu şi-au dat seama încă trebuie să observe că, pînă în 2014 inclusiv, România a fost contributor net la bugetul UE. Contribuţia noastră la acest buget a fost, din 2007 pînă în 2014, mult mai mare decît sumele pe care România putea să le "acceseze" prin proiecte finanţabile din acest buget. Am fost în această postură nedorită exact cum au fost şi sunt contributorii germani, francezi şi britanicii, precum şi cei din ţările nordice. Select club, nu?

Pentru modul iresponsabil în care s-a comportat la negocieri, precum şi gestul de sfidare a Europei de săptămîna trecută, cînd a dat o fugă să se întîlnească şi să discute cu Putin planuri de rezervă, domnul Tsipras trebuie să plece, indiferent de rezultatul (previzibil) al referendumului din 5 iulie.

Dar tot la fel de îndreptăţiţi suntem să cerem plecarea şi a domnului Juncker, cel care, cu ocazia concepţiei planului semi-secret de implementare a procedurii de bail-in (salvarea băncilor cu banii deponenţilor), spunea că, dacă situaţia devine complicată, "trebuie să îi minţim". Pe cine? Pe noi, desigur. Nimeni nu mai poate avea încredere în succesul unui al treilea bail-out: nici simplul contribuabil, nici financiarii sau analiştii sofisticaţi. Tot pentru aceste motive trebuie să plece din fruntea Eurogrupului şi dl Jeroen Dijsselbloem, cel care se prefăcea că nu ştie de planul de salvare a băncilor prin procedura de bail-în, plan care ar fi trebuit să fie punctual, aplicabil doar în cazul Ciprului, dar care a devenit în scurt timp directivă europeană. În fine, trebuie făcuţi cumva responsabili şi şefii succesivi ai BCE (inclusiv, sau mai ales Mario Draghi, "artizanul" programului de quantitative easing prin care s-a decis printarea a 1,2 trilioane euro), precum şi toţi acei tehnocraţi sau politicieni care au forţat aceste două bail-outuri succesive în care nu s-a făcut nimic altceva decît să se cheltuiască inutil 250 miliarde de euro - economia Greciei este şi mai redusă decît în 2010, şomajul în rîndul tinerilor a ajuns la 60%, bugetarii sunt ruinaţi, populaţia sau firmele refuză să contribuie la un buget care se construieşte şi epuizează pentru singura finalitate a plăţii datoriei (care, de la 180% din PIB în 2010, a ajuns la 118% din PIB în 2015, iar PIB-ul a scăzut cu mai mult de 25%).

Probabil că şefii celor patru mari bănci europene care au beneficiat cel mai mult de pe urma acestor două bail-out-uri succesive şi care sunt acţionarii finali ai facilităţii de stabilitate europeană (EFSF), mă refer la Deutsche Bank, Commerzbank, BNP Parisbas şi Societe Generale, sunt relativ mulţumiţi de rezultat, căci o parte din creanţe le-au fost achitate de Grecia prin rostogolirea acestor împrumuturi de tip bail-out. Dar default-urile suverane nu se vor opri aici. Acesta este doar începutul.

Welcome to hell sau, mai bine zis, Wilkomen în der Hölle!