Gînditorii, făurarii, plagiatorii

Frumoasele zile ale toamnei bucureştene sunt întunecate de norii grei ai politicii. Grei, nu de preaplinul boabelor de ploaie binecuvîntată, ci de pucioasa unui trecut autoritarist-totalitar de care politica nu vrea să se des­prindă, nici să se dezică, în concept, ori în apucături. Partea cea mai proastă a poveştii este însă aceea că norii au fost îngrămă­diţi peste satul sărăcăcios, murdar şi fals pitoresc al Bucureştilor de către prea înalte feţe europeneşti. Drept este însă să spunem că o mînă binevoitoare de ajutor au dat şi "papuaşii" autohtoni. Este vorba, desigur, despre cele două manifestări politice aduse faţă în faţă, ca doi berbeci care din înfruntarea coarnelor ar trebui să hotărască, o dată pentru totdeauna, cine este "masculul alfa": adunarea necum glorioasă a liderilor partidelor europene aşa-zis populare şi spectacolul de circ la care s-au dedat socialiştii autohtoni, pentru a lua faţa rivalilor într-ale ideologiei şi puterii.

Trecutul la care mă refer, atît de prezent şi odios în manifestările de la Bucureşti nu este deloc prea vizibil, mai ales pentru generaţiile care reduc politica la un soi de circ mediatic, urmat de patru ani de înjurături înfundate, ori răbufnite public, cînd ţi-a ajuns de tot cuţitul la os.

Să o luăm cu "popularii" şi prea fiţoasa lor înfăţişare colectivă de la Bucureşti. Fără nici o altă perspectivă, asemenea reuniuni par cît se poate de normale, fireşti şi democratice. În realitate, nu sunt nimic din toate astea. Sunt doar reflexul întîrziat, plagiatul odios al unor practici politice specifice soluţiilor totalitare de "amenajare" a spaţiului politic. Gînditorii acestui sistem aparţin marelui curent socialisto-fascist care a fundamentat cele două mari totalitarisme ale secolului XX, comunismul de tip sovieto-stalinist şi fascismul de tip nazist. Ideea din spatele soluţiilor politice bazate pe partide mari, cu ramificaţii şi struc­turi pînă la cea din urmă componentă comunitară şi administrativă a statului, capabile în ultimă instanţă să înece şi să sufoce, prin prezenţă, ideologie şi apetit totalitar, întregul spaţiu instituţional al statului, cît şi pe cel al opţiunilor politice, este aceea a masificării politicului. "Victoria este mereu de partea numărului mai mare", aceasta este lecţia pe care au învăţat-o corifeii gîndirii masificatoare. Democraţia redusă la număr şi la "puterea străzii" a împins în cele din urmă partidele fasciste la putere, mai întîi în Italia şi apoi în Germania anilor '20-'30; democraţia redusă la număr şi teroare a stabilizat pentru aproape un secol puterea politică de tip sovieto-comunist în Rusia şi în aria de dominaţie pe care şi-a creat-o în urma celor două războaie mondiale ale secolului XX. Coordonarea partidelor comuniste create cu totul artificial şi susţinute de Moscova a fost prima formă tare de "coordonare politică internaţională". De altfel, s-a şi numit Internaţionala comunis­tă. Ştiu, Marx crease şi el una, înainte, Internaţionala Socialistă, de la care cea de a doua s-a şi revendicat, de altfel. Diferenţa este doar aceea dintre mugur şi fructul ajuns, deja, la maturitate. A doua funcţie importantă a acestui mecanism de "coordonare politică", în realitate de impunere a "liniei politice" pe care Moscova o considera favorabilă intereselor ei, în spaţii politice asupra cărora nu avea un control direct, a fost aceea de a crea, masca şi dezvolta reţele extinse de spionaj şi influenţă în ţările în care partidele membre ale Internaţionalei activau. Desigur, firele erau ţesute şi se înnodau tot la Moscova! Partidele de dreapta din Europa, îmi va da replica cititorul nostru, întotdeauna mai bine informat decît al lor, nu au avut o asemenea tradiţie. Aşa este, dar n-au ezitat să împrumute, ceva mai tîrziu, atît forma cît şi, din păcate, o parte din conţinutul soluţiilor de la început de secol XX. Într-o primă fază, sub impulsul competiţiei politice foarte strînse din timpul războiului rece, în care coordonarea era justificată de coezivitatea blocului socialisto-comunist, iar într-o a doua fază o dată cu intrarea proiectului de construcţie europeană în etapele avansate. De ce ar fi, la urma urmei, coordonarea politică un rău atît de mare?, s-ar putea întreba cineva. Nu, nu coordonarea este răul, ci modelul şi efectele lui, odată pus în practică! Modelul etalat, inclusiv la reuniunea de la Bucureşti, este de acelaşi tip: centrul dictează şi sateliţii ascultă. Cine ascultă, ba chiar se întrece în a face pe plac puterii dominante, primeşte firimiturile ospăţului de la masa celor tari şi, la nevoie, ceva susţinere politică pentru a rezista la putere, atunci când barca democraţiei este zguduită prea tare de nemulţumirea populaţiei locale. Acesta este modelul pe care-l exhibă la Bucureşti, "popularii" europeni, sub lozinca leninistă: "cine nu-i cu noi, este împotriva noastră", cu subînţelesul stalinist "şi o să avem grijă să-i pară rău....foarte rău!".

De cealaltă parte, pe stadionul dedicat unui altfel de circ modern, fotbalul, socialiştii autohtoni au exersat cea de-a doua dimensiune a strategiilor politice de masificare. "Noi preţuim nu cetăţenii, nu oameni cu putere de judecată şi discernămînt, cu capacitate de înţelegere critică, ci masele!" Acesta a fost mesajul urlat prin toate megafoanele stadionului, iar cu ajutorul televiziunilor, răspîndit prin toate casele locuitorilor României. "De mase avem nevoie şi pe ele ne străduim din răsputeri să le făurim, prin acţiunile de propagandă şi manisfestările politice cele mai importante. Masa va cîştiga pentru noi puterea întreagă!" Acesta a fost mesajul stadionului!

De ce este îngrămădită România sub un asemenea morman de aberaţie politică, ruinătoare pentru firavii muguri ai democraţiei noastre, siluite încă din copilărie de părinţii ei beţi de puterea de tip totalitar? Poate pentru că dintre toate spaţiile politice ale Europei, cel al României a rămas cel mai puternic ancorat în mentalităţile şi soluţiile totalitare. Stau mărturie toate fenomenele semnificative ale politicii noastre, de la "democraţia originală" la "revoluţia procurorilor", şi de la "statul bunului plac", la îndobitocirea mediatică sistematică a electoratului, toate menite să creeze un fals cîmp al opţiunilor politice, unde alegerea, atîta cîtă mai există, se face mereu între zero şi zero absolut, respectiv între răul cel mare şi răul cel mai mare!