Gri-beton

Din două, una: fie nu le pasă, fie şi-au propus să distrugă orice urmă de pitoresc care a mai rămas în oraşul acesta. Altfel nu îmi explic de ce trotuarele principale ale Bucureştilor au fost acoperite cu nişte dungi paralele oribile, galben-portocalii. Zilele trecute au desfigurat bulevardul Aviatorilor. În teorie, e vorba de piste pentru biciclete. În realitate, sunt bani aruncaţi degeaba. "Pistele" respective acoperă trotuarul normal, nelăsând aproape nici un loc pentru pietoni. Şi oricum, nimeni nu le foloseşte. Afară de şoferii care parchează exact de-a curmezişul lor.

Noua ispravă a edililor Capitalei mă aduce la subiectul de azi. Bine, să zicem că ei chiar au crezut că pistele vor fi folosite de biciclişti. Dar culoarea? Nimeni de la Primărie nu şi-a pus problema că ceea ce rezultă e un oraş tărcat, ca un motan turbat al urbanismului?

Fiecare loc civilizat are o culoare a lui. Insulele Greciei, albul-orbitor. Pe străzile Italiei de Nord te frapează ocrul faţadelor. Las Vegas, strălucirea neonului electric. În Finlanda, casele gălbui de lemn risipite printre mesteceni.

Uneori găseşti tuşe sau combinaţii care devin adevărate semnături cromatice. Cum ar arăta Anglia fără cabinele telefonice roşii, casele din cărămidă şi taxiurile negre? Satele lipovenilor fără albastru? Civilizaţia satului românesc trebuie să fi fost colorată în nuanţele lemnului şi în albul straielor şi al pereţilor daţi cu var.

Am pierdut şi această artă, a culorii publice. Printre atâtea alte lucruri pe care le-am pierdut. Ce-l izbeşte pe călătorul care aterizează, naiv, la noi, este imensitatea de gri-beton.

Că ne-am pierdut busola cromatică e evident. Rame termopan albe inserate în clădiri istorice. Reclame stridente atârnate la intersecţii. Stâlpii tapetaţi cu afişe care se cojesc. Tot zilele trecute l-am văzut la televizor pe primarul unuia dintre cele mai mari oraşe din România. Era îmbrăcat într-un sacou de clovn, cu dungi late, albe şi roşii. Inutil să mai precizez că era o emisiune politică.

Dar cea mai opresivă e marea de gri-ciment, cu dâre de murdărie, care însoţeşte privirea aproape oriunde ne-am întoarce. Blocurile comuniste au fost proiectate ca un fel de cortină menită să mascheze zonele de case. Din loc în loc dai peste magazine care seamănă cu nişte garaje. Garaje care seamănă cu nişte magazine - unele fiind chiar transformate în "buticuri". Şcoli din plăci de beton. Biserici "de cartier" abia tencuite. Tramvaie prăfuite. Praf pe parbrize, ferestre şi vitrine.

În istoria culturală a omenirii, fiecare culoare a avut un rol al ei. Sunt tomuri întregi scrise despre simbolismul culorilor albastru sau purpuriu. În China, galbenul-auriu era rezervat familiei imperiale. La începutul secolului al XIX-lea are loc, în Europa, o mutaţie a costumului masculin. Dacă până atunci bărbaţii înstăriţi purtau, de regulă, costume colorate şi înzorzonate, dintr-odată eleganţa şi morga oficială cer costume sobre, simple, negre.

Comunismul a avut un cult pentru roşu, devenit culoarea mişcării muncitoreşti mai ales după 1871, când comunarzii desfăşoară steagul roşu. Anul 1908 este un alt punct de reper. Un bolşevic, Alexander Bogdanov, viitorul lider al mişcării Proletkult, publică un roman SF cu titlul "Steaua Roşie", unde e vorba de o societate comunistă organizată pe "planeta roşie", adică pe Marte. De aici celebrul simbol comunist al "stelei roşii" de pe drapelul URSS. De la bun început socialiştii ştiau că paradisul egalitar nu va fi pe planeta Pământ.

Pentru socialiştii români însă, roşul a devenit repede o culoare ne-interesantă. În materie de urbanism, anii "60 sunt caracterizaţi de o obsesie a suprafeţei de beton-armat. Utopia comunistă prindea contur pe kilometri de bulevarde cu balcoane şi stâlpi. Profetul acestei abordări a fost un colaborator al regimului de la Vichy, celebrul Le Corbusier, cel care plănuia, încă din anii "30, să radă cu buldozerul Parisul istoric pentru a face cartiere de blocuri pătrate.

Cât despre Nicolae Ceauşescu, acesta părea că are o tulburare ce îl făcea să vadă lumea doar în alb-negru. Renunţase la stilul albastru- muncitor în favoarea unor costume bizare, gri-lucios, cu şapcă.

Aceasta e originea analfabetismului cromatic din această ţară. E un eşec deopotrivă al autorităţilor, al consumatorilor şi al firmelor. Aici e sursa mişcării "ţara noastră ca o sorcovă!".

Unii vor obiecta: nu avem probleme mai importante decât să semnalăm lipsa de gust în materie de culoare? Nu creşte şomajul? Nu se închid companii?

Ba da. Însă şi atenţia la detalii este necesară. Unii par să aibă un fir direct cu Absolutul. Dacă îi asculţi, vorbesc mereu despre concepte ultime, radiante: Libertate, Democraţie, Prosperitate. Iar în acest timp mizeria, delăsarea şi prostul-gust sporesc precum mucegaiul. Luate separat, în sine, detaliile poate că nu sunt aşa de importante. Dar că avem o optică politică permanent neatentă la detalii, acesta nu e un detaliu, ci un fapt masiv, gri-beton, al zilelor noastre.

Opinia Cititorului ( 11 )

1. Lipsa
(mesaj trimis de T. în data de 25.08.2009, 22:53)
Un editorial care priveste o lume parca paralela cu cea in care se vorbeste despre afaceri cu arme, cumetrii si implicatii internationale ale unor gafe comise la cel mai inalt nivel in Romania.

Aveti dreptate, domnule Avramescu, ne-am pierdut si busola despre care vorbiti, precum am mai pierdut si multe altele. Culoarea galbena a pistei pentru biciclisti aduce o contributie pe atat de nefericita deja existentei cacocromii bucurestene, pe cat este de inutila in sinea ei o asemenea pista, intr-un oras in care nimic nu mai e la locul lui, daramite cetatenii pe biciclete.

Acestea, insa, erau constatari pentru un eseu din paginile Dilemei Vechi, nu materialul unui editorial semnat de cetateanul Catalin Avramescu in timp ce lumea politica e la fel de inflamabila precum padurile din jurul Atenei.

Lipseste realismul sau sinceritatea?
1. 1.1. @1 (răspuns la opinia nr. 1)
  (mesaj trimis de Catalin Avramescu în data de 26.08.2009, 09:01)
  Nu lipseste nimic.
  1. Editorialele sint scrise, uneori, cu citeva zile inainte.
  2. Sint altii care scriu pe tema dorita de dvs. Nu puteti pretinde tuturor sa abordeze exact acelasi subiect, in acelasi moment.
  3. Vorbind strict despre subiectul "arme la Constanta", incepe sa se vada despre ce e vorba si fara contributia mea, modesta.
  4. Faptul ca padurea politica e atit de inflamabila e o problema. Care insa nu va fi tratata aducind vreascuri.
  5. Deschid New York Times si ce vad? un editorial despre "400 de ani de astronomie moderna". A mai fost unul, recent, despre ginganiile din mincare. Poate ca nici aceia nu stiu sa faca jurnalism. Am sa le indic adresa dvs.
  1.2. Gri-buletin (răspuns la opinia nr. 1)
  (mesaj trimis de Marius Delaepicentru în data de 28.08.2009, 19:52)
  Stimate domnule Avramescu, mai există un gri-permanent, în buzunare. Este un detaliu, e drept, dar el ne face viaţa la fel de grea ca un banner în dreptul ferestrei, pe o faţadă igrasioasă. El se numeşte obligativitatea portului buletinului de identitate. Se pare că intenţia legiuitorului este cea de a face mai uşoară identificarea persoanei. Pentru ce, identificare? Pentru orice. Dar de ce e necesară identificarea cuiva în orice condiţii? De ce e obligatoriu să purtăm buletin de identitate?
  Cred că ar fi mai simplu fără. De ce? Pentru că, dacă există vreo suspiciune de încălcare a legii, oricum persoana poate fi reţinută, fie că are, fie că nu, buletin. Iar dacă nicio suspiciune nu există, lipsa buletinului devine în ochii autorităţii o suspiciune. Cu alte cuvinte, obligativitatea portului buletinului face din dreptul elementar unei plimbări paşnice pe chei, în fapt de seară, un privilegiu. Pentru că orice tablajor ne poate strica seara cu un chitanţier şi un interogatoriu. Şi reformulez întrebarea: de ce necesar să fim trataţi ca indivizi într-un stat poliţienesc, iar nu ca persoane într-un stat de drept?
2. DA si NU
(mesaj trimis de Natafletz în data de 25.08.2009, 23:01)
Chiar ma intrebam candva, cum pot sa suporte "intelectualii" astia "moralisti ai natiunii" pestilentialitatea in care zace Bucurestiul dupa 20 ani de "libertate"... Vad ca maestrul Liiceanu apostrofeaza pe toata lumea pana si daca nu tzine bine furculitza in mana, dar nu l'am auzit niciodata sa'si exprime vreo greatza legata de ORASUL IN CARE TRAIESTE si'si plimba superluxoasa masina personificata... Stai insa linistit, nu te incadrez la aceeasi categorie cu el. Oi fi matale moralist, dar pana sa fii intelectual (in sensul cu care se autoflateaza Liiceanu) mai ai. Nu te pot pune in aceeasi "oala" cu Plesu, chiar daca ai fost cu el la aceeasi "masa" la Neptun... Dar TE FELICIT SINCER pt ca esti primul din gashca pupinbaseasca (la fel cum ai fost primul si cu fabricile de diplome de la stat) care zbiara ca nu mai suporta jegul acestui oras. Dar nu te bucura inca, ca urmeaza si o palma! ACUMA TE'AI TREZIT? abia dungile astea galbene strica Bucurestiul? Ce'au facut AI TAI in mandatul lor pt "cromatica"??? Unde erai atunci? ... si, ca de obicei, muscatura cainelui pavlovian, cand cofetarul Basescu vinde arme si za godfather se face ca n'a mancat usturoi, ca nu stia (deh, daca serviciile secrete se ocupa de ascultarea telefonului lu Tariceanu, in loc de firmele care fac comertz cu arme...) consilierul Avramescu isi aminteste de estetica__culorilor... Foarte "curajoz"!
3. detaliul=întregul
(mesaj trimis de Marius Delaepicentru în data de 26.08.2009, 12:13)
Toţi oamenii mari au încercat să rezolve Întregul. Dar au eşuat în detalii. Dracul se ascunde în detalii. Pînă cînd nu vom învăţa că trebuie să alocăm detaliului importanţă egală, nu vom scăpa de blestem. Nu vom putea întemeia o civilizaţie.
1. 3.1. @MArius Delaepicentru (răspuns la opinia nr. 3)
  (mesaj trimis de Catalin Avramescu în data de 29.08.2009, 12:43)
  Va multumesc pentru comentarii. Va urmaresc postarile si pe alte forumuri si mi se par printre cele (putine, din pacate) de unde am de invatat ceva.
  Am insa o mica divergenta in ce priveste observatia dvs. despre "statul politienesc" si sergentul major cu chitantier.
  Din cite inteleg, locuiti in Japonia. Nu stiu cum se vede Romania din Hiroshima, dar va asigur ca noi sintem la antipozi statului politienesc. Aici politistul uneori e umilit in plina strada. Si nu doar de "puternicii zilei", ci chiar de gainari de cartier. Problema noastra, vorbind in general, pare sa fie lipsa de autoritate a statului. E ciudat ca o spun si eu, un libertarian convins, dar se pare ca aici am ajuns, cind smecheri de duzina sfideaza cartiere intregi, de unde au dosparut, de circa 10 ani, patrulele pe jos. Un politist imi explica, mai deunazi, de ce nu ia nici o masura impotriva unui asemenea zurgagiu local. Ii era teama, spre exemplu, ca va fi suspendat si dat in jduecata in cazul in care opreste girofarul inainte sa ajunga la locul faptei. "Bine - i-am spus eu - dar cu girofarul in functiune astia vad masina de la un kilometru si se ascund!". E un fel de "pisica cu clopotei", nu? A fost de acord. "Dar ce pot sa fac? Astea sint ordinele!"
  Supra-realist, nu?
  3.2. De acord (răspuns la opinia nr. 3)
  (mesaj trimis de Marius Delaepicentru în data de 29.08.2009, 20:55)
  Domnule Avramescu, vă mulţumesc pentru aprecieri. Cred că amîndoi avem dreptate, însă pe planuri proxime. Sigur nu avem aici, nici spaţiul, iar eu nici competenţa, de a dezvolta subiectul. Însă cred că există şi o disoluţie întreţinută chiar de apărătorii legii şi ordinii, via excesul de control pe care îl au la îndemînă. Excesul de control îi face poliţistului mai fluidă trecerea de la legalitate, la abuzul de drept, ce are, în mod pervers, aceleaşi efecte anomizante. Căutînd soluţii radicale, riscăm să cădem în capcana tipizării. Tipizarea, prin aproximarea pe care o presupune, duce, paradoxal, tot la culori terne. De aceea, în viziunea mea, valorile ce dau spiritul unei legi trebuie să aibă prioritate. În felul acesta, acolo unde avem azi un exces de control, el poate fi relaxat. În acelaşi timp, acolo unde avem un deficit de autoritate, respectînd aceleaşi valori, o întărim. Concret, ridicînd obligativitatea portului buletinului, îi dăm cetăţeanului şansa redobîndirii demnitatăţii şi a respectului de sine. Aparent, îi luăm poliţistului unul din belciugele prin care poate priponi un cetăţean. În fapt, poliţistul va înţelege că oamenii sunt liberi, şi că rămîne ca el însuşi să facă deosebirea dintre omul liber liber, şi cel punibil. Pe scurt, se responsabilizează. Iar sentimentul de responsabilitate dă şansa dezvoltării tuturor celorlalte valori. Desigur, lucrurile au mult mai multe faţete. De aceea, vă rog, fiţi îngăduitor cu monotonia abordării, şi cu impardonabila divagaţie. Vă rog să-mi permiteţi ca, în măsura timpului, să revin cu cîteva consideraţii on topic.
4. detalii si detalii
(mesaj trimis de Paul Ionescu în data de 27.08.2009, 04:54)
Domnule Avramescu,
inainte de toate si ca sa nu fiu off-topic, vrreau sa va spun ca sunt totalmente de acord cu articolul Dvs. din acesta saptamana. Este corecta opinia Dvs. la fel foarte indreptatira si tematizarea acestui subiect. Sunt de acord si cu ce ati scris pe alte teme, lipsa de civilizatie, zgomotul, si altele. Am vazut scurt si o emisiune la care ati participat si vorbeati despre amenzile pentru incalcarea regulilor din traficul rutier, si exemplul finlandez. 100% de acord cu Dvs. ca nu doar in codul rutier dar si in alte coduri amenzile sa fie calculate in functie de venituri, etc.
2. Motivul pentru care va scriu este insa "discutia" noasra de dupa articolul Dvs din 23 iunie " Doua tururi intr-unul" pe care alti cititori il pot gasi in arhiva. Ultimele Dvs reaspunsuri la comentariile mele m-au lasat de-a dreptul uluit.
3. Sa recapitulam despre ce este vorba:
Ce ati afirmat Dvs: Ca presedintele german este ales dupa cam acelasi mecanism ca si presedintele SUA, si ca n-ar fi de mirare pentru ca textul Constitutiei germane a fost scris sub ocupatie americana.
Ce am afirmat eu: (lasand la o parte faptul ca nici din acest aspect nici din altele Constitutia germana nu are aproape nimic in comun cu cea americana, si deci faptul ca a fost scrisa in 1949 sub ocupatie "americana"- de fapt americana-briatanica si franceza- nu are nimic de spus). Am afirmat ca -altfel decat presedintele american (ales de catre electori alesi direct si numai in acest scop de catre votantii americani) presedintele german este ales de catre legislativ. Iar legislativul german este compus nu doar din parlamentul federal ci si din parlamentele regionale care au prin guvernele regionale prerogativa legislativa si la nivel federal.
4. Afirmatia mea a fost si este cea corecta, a Dvs NU A FOST SI NU ESTE CORECTA.
1. 4.1. @5 (răspuns la opinia nr. 4)
  (mesaj trimis de Catalin Avramescu în data de 27.08.2009, 11:45)
  D-le Paul Ionescu,
  Va multumesc pentru consideratiile legate de articol.
  Cit despre obiectiile dvs.
  1. Va indoiti ca e vorba de o influenta americana in redactarea constitutiei germane. Aici va inselati. Incercati sa va uitati pe Edmund Spevack
  "Allied Control and German Freedom
  American Political and Ideological Influences on the Framing of the West German Basic Law (Grundgesetz)" (2002).
  2. Insistati ca Presedintele german e "ales de legislativ". V-am dat referinta. Dvs. aformati acelasi lucru. E clar ca nu ne raportam la fel la textul scris...
  Una e alegerea in Parlament, alta e alegerea in Colegiu. Chiar daca unii membrii ai primei institutii se duc in cealalta institutie. Ca institutii sint distincte. Nici membrii nu sint chiar aceiasi. Mai important, nici procedura. In Colegiul german e vot secret.
  3. Afirmati ca Presedintele american e ales de electori "alesi direct" Aici e o discutie lunga. SImplific. Colegiul electoral american nu a aparut, in textul Comstitutiei, cu electori alesi direct. Daca v-ati uitat pe art. II sect. 1 a Constitutiei (textul din 1787 - v-ati uitat, nu-i asa? inainte sa postati?) vedeti ca acolo se spune ca statele "numesc" electorii. Deci exact ca in sistemul Colegiului german, cu reprezentantii landurilor. Dar sistemul american s-a schimbat in timp. Schimbarea insa a fost graduala. Nici acum electorii nu sint, in teorie,doar ai alegatorilor, ci, la nevoie, ai statelor. In plus, exista si posibilitatea (foarte rara) ca un elector sa nu voteze pentru cine declarase inainte ca voteaza. Detalii gasiti in "Choosing a President. The Electoral College and Beyond" (2002).
  4. Afirmati ca "legislativul german e compus nu doar din parlamentul federal ci si din parlamentele regionale". Aici, suciti logica si faptele ca sa iasa ca dvs. Din pacate, nu e asa.
  A) Pentru ca delegatii parlamentelor regionale nu sint neaparat parlamentari.
  B) Pentru ca "legislativul" acesta compozit nu are decit un scop, acela de a alege Presedintele, dupa care se dizolva, fara sa mai faca vreo lege.
  C). Pentru ca teoria comnstitutionala germana spune ca nu-i tot una.Functia de Presedinte e una federala. Daca va uitati pe art 70 si 71 din Grundgesetz (ati facut asta, nu-i asa? inainte sa va grabiti sa postati?) vedeti ca exista notiunea de exclusivitate a legislatiei federale. Ergo: "Legislativul" propriu zis, de care ar fi vorba intr-o comparatie onesta cu un sistem normal nu poate fi decit Bundestag-ul. Vedeti si art. 77, unde e vorba despre atributiile Presedintelui in materie de legislatie (federala, evident).
  5. Ca observatie generala, mi se pare ca scapati din vedere distinctia (e drept, destul de subtila) intre un sistem parlamentar propriu-zis si diversele sisteme numite conventional tot "parlamentare". Ceea ce va face sa credeti ca orice institutie sau practica din cadrul acestor sisteme trebuie, obligatoriu, sa fie tot "parlamentare". Daca investigati insa originea si natura acestor elemente, veti vedea ca va veti nuanta judecata.
5. Scuze
(mesaj trimis de Marius Delaepicentru în data de 28.08.2009, 19:58)
Nu m-am obişnuit cu aplicaţia. Ramă mică, text lung. Am făcut varză postarea de la 28.08.2009, ora 19:52. Vă rog să mă iertaţi.
6. Limitele dreptului de proprietate
(mesaj trimis de Marius Delaepicentru în data de 01.09.2009, 14:46)
1) Mentalitatea rurală, pe care s-a altoit cea de mahala, continuă să domine comportamentul (sub)urban. Ceea ce n-a înţeles cetăţeanul este faptul că, cu cît densitatea populaţiei e mai mare, cu atît dreptul absolut de proprietate este mai iluzoriu. Locuitorii oraşelor au de împărţit resurse limitate, ceea ce le limitează, în mod necesar dreptul de proprietate. Resursele sunt: apa, lumina solară, aerul şi vibraţiile aerului, şi nu în ultimul rînd, Frumosul. Dacă la ţară, Frumosul poate fi găsit cu uşurinţă, în aglomeraţii, precum oraşul, el trebuie sintetizat. Iar ceea ce e sintetic costă. Aceasta legitimează obligaţia decorării şi întreţinerii, în limite acceptabile, a interfeţei publice a spaţiului privat. În aceeaşi idee, cea a limitelor obiective, înălţimea şi aria clădirilor nu pot fi oricît de mari, decît, cel mult, în zone bine delimitate. 2) De pildă, în cartierul în care locuiesc, deşi am drept de proprietate pe un teren, nu am voie să construiesc pe mai mult de 2/3 din aria parcelei, pentru a reduce volumul de ploaie drenată prin canale, şi în acelaşi timp, pentru a asigura un minim refugiu în caz de calamitate. Nu am voie să construiesc nic mai mult de 7-8m pe verticală. Limita mi-e dată de vecinătatea cu un bloc de apartamente, în condominium, mult mai înalt, dar ai cărui proprietari, conform dreptului natural, au avut noroc. Regula ce spune că nu ai voie să construieşti înalt pe o rază mai mică de un număr de metri de proxima clădire înaltă, face ca aspectul cartierului să fie aerisit, suficient de luminos cît să nu micegăiască lucrurile în dulap. Chiar dacă mai e niţel de lucru la reducerea zgomotului. Iar în ideea asta, manifestarile electorale stradale se încheie la ora 20. În orice caz, zgomotul nu vine din casele oamenilor, în ciuda transparenţei fonice a pereţilor, ce permite un control al scurgerilor fonice puţin mai bun decît într-o tabără de refugiaţi. La 80m mai la sud e un drum naţional a cărui existenţă o conştientizam adesea, în mijlocul nopţii, după zgomot. Însă de prin primăvară mi-am dat seama că zgomotul s-a atenuat mult. Cînd am căutat să văd de ce, mi-am dat seama că asfaltul e altul. Asfalt poros, puternic absorbant al apei de ploaie şi al zgomotului. 3) În cartierul în care am prăvălia însă, limita de construire e inversă. Se menţine regula lui 2/3, dar în schimb nu ai voie să construieşti scund, deoarece impozitul pe teren este exorbitant, în relaţie directă cu valoarea de piaţă a terenului, într-o zonă ultracentrală. Dacă ai dărîmat o clădire veche, trebuie să construieşti un bloc. Nu ai bani de bloc? Fie vinzi terenul, fie, pînă faci rost de finanţare, construieşti o parcare, din al cărei profit achiţi impozitul pe teren. 4) Apropo, nu am înţeles nici pînă acum de ce primăriile din România îşi iau obligaţia de a amenaja parcări în oraşe. Este o pălărie prea mare. Şi s-a văzut că, oricît s-ar strădui, numărul de locuri este insuficient. Liberalizarea pieţii locurilor de parcare ar ridica şi PIB-ul, şi ar aduce şi bani la buget, în loc să-i risipească. Cel puţin la bugetul local. Numărul din ce în ce mai mare de parcări private din Hiroşima, toate supraterane, majoritatea multietajate, sau pe conveior, a făcut ca, în 10 ani, tariful mediu să scadă la jumătate.