În căutarea Constituţiei perfecte

În 1866, în doar câteva luni, inspirându-se copios dintr-o Constituţie democratică, cea belgiană, politicienii din Principate au pus bazele celui mai stabil regim din istoria Româ­niei. Când 72 de ani mai târziu regimul se prăbuşea, România începea marea aventură a căutării celei mai bune forme de guvernare. Şi, dacă nu ne vom opri să reflectăm puţin asupra istoriei moderne, îl vom mai căuta încă ceva vreme. Căci la 1866, după scurta experienţă a autoritarismului cuzist, liberalii români au încercat să găsească nu cea mai bună formă de guvernare, ci pe cea care să limiteze abuzul şi arbitrariul celor ce vremelnic se află la guvernare. Şi dacă nu a fost perfectă (dovadă obsesia revizuirii ei), Constituţia de la 1866 a dat răgazul necesar ieşirii spre modernitate. Chiar dacă pe la 1884 Caragiale ironiza cu superioritate, ca un conservator ce se respecta, zelul reformator al liberalilor, paradoxul lui Farfuridi - "Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi", rămâne simbolul unei mereu nereuşite căutări a echilibrului dintre mo­dernitate şi tradiţie.

Sărmanul Farfuridi nu era cu siguranţă un constituţionalist. Dar ca simplu cetăţean se pronunţa. Căci dincolo de modele, Constituţia rămâne o formă de adaptare a bunului simţ (în sensul de common sens) la construcţia instituţională. Incompetenţa publicului, clamată de unii, rămâne relativă. Departe de a asista la spectacol, opinia publică se ocupă de sensul Constituţiei. Aşa a făcut-o şi pe 19 mai, când a interpretat Constituţia şi a dat verdictul. Aşa s-a întâmplat şi cu enigmaticul Eduard al VIII-lea a cărui domnie a durat doar 11 luni în 1936, căci pentru opinia publică britanică era inadmisibil ca un rege, şef al bisericii anglicane, să se căsătorească cu o oarecare Willis Simpson, nu doar americancă, dar mai ales divorţată. Dar ceea ce se reproşa rudei sale acum 70 de ani nu i se mai reproşează astăzi prinţului Charles, dovadă că între timp s-a modificat percepţia publică a Constituţiei engleze.

Dilemele constituţionale de astăzi nu par diferite de cele ale lui Farfuridi. Tipul de regim politic potrivit firii românului, atât de disputat în prezent, exprimă o mare neînţelegere. Căci succesul monarhiei constituţionale nu s-a datorat regimului parlamentar, ci rolului reglator al regelui Carol I. Că e parlamentar, prezidenţial sau semiprezidenţial, regimul politic şi constituţional nu rezolvă problemele relaţiei dintre preşedinte şi majoritatea parlamentară. Doar când majoritatea va recunoaşte rolul de şef al preşedintelui, conflictul se va diminua. Repetatele consultări de la Cotroceni, pigmentate cu mesajele din faţa Parlamentului de după referendumul de revocare, dezvăluie căutarea unei fisuri în majoritatea antiprezidenţială care să permită realizarea alegerilor anticipate care să confirme o nouă majoritate, iar nu degajarea unei noi formule parlamentare.

Regimul politic e un simplu instrument. El se adaptează stării de spirit generale. Problema centrală nu este cea a raporturilor dintre instituţiile politice, ci a controlului reciproc dintre acestea şi a limitării arbitrariului, de oriunde ar veni acesta. Astfel că întrebarea rămâne: Cum vom putea face astfel încât cei ce ne conduc să ne facă cât mai puţin rău? De modul în care vom răs­punde în viitorii ani la această chestiune depinde nu doar stabilitatea instituţiilor noas­tre, ci şi prosperitatea generală. Aflaţi în căutarea Constituţiei perfecte, am putea uita că, oricât de bune ar fi instituţiile, oamenii sunt şi vor rămâne imperfecţi.