INFLAŢIA DIN ZONA EURO SE APROPIE RAPID DE ŢINTA BCE Când va opri Mario Draghi tiparniţa şi va creşte dobânzile?

Cetăţenii Germaniei au fost convinşi să renunţe la marcă şi să adopte euro pe baza promisiunii că Banca Centrală Europeană va păzi la fel de straşnic stabilitatea preţurilor şi valoarea monedei unice precum a făcut-o Bundesbank în perioada postbelică.

După mulţi ani de măsuri monetare neortodoxe ale BCE, care în alte vremuri ar fi fost considerate frauduloase pur şi simplu, "monstrul deflaţionist" pare că se va retrage în bârlogul său.

Oare teritoriul său de vânătoare va fi ocupat de "monstrul inflaţionist"? Se pare că aceasta este noua angoasă a politicienilor germani din coaliţia guvernamentală, în condiţiile în care rata inflaţiei din Germania a crescut peste aşteptări în ultima lună a anului trecut, până la 1,7%, conform datelor preliminare de la Destatis.

Şi în zona euro rata inflaţiei a urcat până la 1,1% în decembrie 2016, cel mai ridicat nivel din ultimii 3 ani, după cum arată datele preliminare de la Eurostat.

Dincolo de media zonei euro, aflată semnificativ sub ţinta de circa 2% a BCE, se ascund, însă, divergenţe majore. De exemplu, rata medie a inflaţiei din Belgia a fost de 2% în 2016, în timp ce în ţările de la periferia zonei euro media este negativă sau puţin peste zero.

"Aşa-numitul spectru al deflaţiei nu mai poate fi utilizat drept justificare pentru efectele dopante ale politicii monetare asupra economiei zonei euro", a declarat Wolfgang Steiger, secretar general al consiliului economic al partidului Uniunea Creştin-Democrată din Germania, pentru Financial Times.

Alexander Radwan, membru al partidului Uniunea Creştin-Socială din Bavaria, consideră că "ieşirea dintr-o politică a dobânzilor zero este un proces îndelungat şi dificil, de aceea trebuie să începem acum".

Urgenţa aplicării măsurilor pentru combaterea inflaţiei a fost subliniată şi de Wolfgang Steiger, care a precizat că "pentru cei care economisesc, o combinaţie intre creşterea inflaţiei şi dobânzile zero reprezintă o distrugere dramatică a valorii banilor".

De parcă problema imigranţilor nu ar fi fost suficientă în anul electoral din Germania, şansele de realegere ale cancelarului Angela Merkel depind acum şi de evoluţia preţurilor. Cu toate acestea, este greu de crezut că va exista şi o poziţie oficială a Guvernului de la Berlin în ceea ce priveşte necesitatea schimbării politicii monetare a BCE.

Susţinere există din acest punct de vedere. Majoritatea economiştilor din instituţiile financiare consideră însă că "inflamarea" inflaţiei este doar un fenomen temporar.

"În zona euro este puţin probabil ca inflaţia să depăşească 1,25% pentru mai mult timp în 2017 şi ne aşteptăm ca rata core a inflaţiei să rămână sub 1%", se arată într-un raport de la Commerzbank preluat de Financial Times.

Tot evoluţia indicelui core al preţurilor a fost utilizată şi de Benoît Coeure, membru al conducerii executive a BCE, într-un interviu acordat cotidianului german Börsen Zeitung, pentru a sublinia că presiunea preţurilor este încă redusă.

Dar Wolfgang Steiger, membru al partidului condus de Angela Merkel, nu vrea să audă despre indicele core al inflaţiei. "Apelarea la argumentul inflaţiei core este absurdă", a mai declarat acesta pentru FT, deoarece "BCE a neglijat în mod voit acest indicator când a lansat programul de relaxare cantitativă", pe fondul unei scăderi a preţului petrolului. Din păcate, nimic nu împiedică băncile centrale să folosească indicatorii "adecvaţi" momentului pentru a-şi justifica deciziile de politică monetară.

Iar interesul BCE este acum să prelungească pe termen nedefinit politica dobânzilor zero sau negative dintr-un motiv cât se poate de simplu: normalizarea dobânzilor o va trimite în faliment.

Bilanţul BCE, a cărui valoare a fost de 3,66 trilioane de euro la sfârşitul anului trecut, va ajunge la sfârşitul acestui an până la 4,44 trilioane, dacă BCE va mai cumpăra obligaţiuni de circa 780 de miliarde de euro, conform deciziilor de la ultima şedinţă de politică monetară.

În aceste condiţii, raportul dintre capital şi activele totale va coborî până la 2,2% la sfârşitul anului curent, dacă se va menţine capitalul la nivelul actual, iar solvabilitatea BCE va fi grav ameninţată chiar şi de o creştere minoră a dobânzilor, care va conduce la scăderea valorii activelor din bilanţ.

Într-un interviu acordat televiziunii CBS în iulie 2010, în cadrul emisiunii "60 Minutes", preşedintele de atunci al Federal Reserve, Ben Bernanke, a declarat că "am fost foarte clari când am spus că nu vom permite inflaţiei să crească peste 2%", iar dacă acest lucru se va întâmpla, atunci "nu ne va lua mai mult de 15 minute să creştem dobânzile". Mario Draghi nu a declarat niciodată aşa ceva.

"Nu există, deci, nicio problemă să creştem ratele, să restricţionăm politica monetară, să încetinim economia şi să reducem inflaţia la timpul potrivit", a mai precizat, încrezător, Ben Bernanke.

Analistul Michael Pento scria atunci în revista Forbes că Bernanke a uitat să amintească un element foarte important: Fed-ului îi lipseşte voinţa să aplice măsurile enumerate şi să retragă, astfel, bani din economie, pe fondul unei creşteri accelerate a datoriei publice, până la 14 trilioane de dolari.

Asta a fost în 2010. Ultimele date de la Trezoreria SUA arată că 2016 s-a încheiat cu o datorie publică de aproape 20 de trilioane de dolari, în condiţiile în care o creştere de 97 de miliarde s-a înregistrat chiar în ultima zi a anului. În aceste condiţii, nu este greu de explicat de ce banca centrală americană creşte dobânzile doar când este forţată de piaţă, la fel cum va face şi Banca Centrală Europeană.

Vecinii de la nord ai Statelor Unite se confruntă cu aceeaşi dilemă, tot pe fondul unui grad extraordinar de îndatorare, mai ales la nivelul sectorului privat. În condiţiile unei rate medii a inflaţiei de 1,4% în 2016 şi a unei creşteri medii de 1,9% a indicelui core al preţurilor, Banca Canadei este nevoită să menţină dobânda de politică monetară aproape de minimul istoric pentru a nu periclita stabilitatea financiară (n.a. vezi articolul "Ţintirea inflaţiei, un alt experiment eşuat al băncilor centrale?", BURSA, 31.10.2016).

Soluţia găsită, împreună cu autorităţile guvernamentale, a fost menţinerea ţintei de inflaţie la 2%, dar pe fondul schimbării modului în care se măsoară atingerea ei. Bineînţeles că o astfel de inginerie financiară nu va atenua în niciun fel erodarea puterii de cumpărare a populaţiei.

"Există câţiva membri în consiliul BCE care vor susţine că programele de relaxare cantitativă nu trebuie să continue", a declarat un analist de la Capital Economics pentru Bloomberg, însă "opinia majoritară va fi, probabil, că avansul preţurilor trebuie ignorat, deoarece este determinat mai ales de evoluţia preţurilor energiei".

Această justificare, însoţită de altele "inventate" pe parcurs, va fi dominantă în şedinţele de politică monetară ale BCE din 2017.

Până la sfârşitul mandatului său, în noiembrie 2019, Mario Draghi nu va creşte dobânzile, chiar dacă poate opri tiparniţa din 2018, iar poziţia sa va avea şi susţinerea majorităţii din conducerea executivă a BCE, deoarece majoritatea este formată din reprezentanţi ai unor state al căror faliment este garantat de creşterea dobânzilor.

Dar cum rămâne cu distrugerea valorii monedei unice? Ei bine, cetăţenilor Europei nu le rămâne decât să aplice învăţăturile noului spirit european, definit de "scapă cine poate", nemuritorul dicton al "altruismului" universal.