Într-o parte

Aşa ceva am mai văzut în Grecia. Fratele meu este un şofer bun, iar eu aveam hartă. Degeaba. Atena e un labirint. Nu reuşeam să ieşim din oraş. La un moment dat am luat-o de-a lungul unui bulevard, pe baza teoriei ce spune că acesta (sau altul) trebuie să aibă un capăt undeva spre marginea urbei. Ne-am trezit, brusc, între blocuri. Bulevardul pur şi simplu se topise într-o reţea de străduţe şi de alei. Spre deosebire de oraşele vest-europene - am realizat atunci -, la Atena planificarea urbană se oprise într-un stadiu intermediar.

Ca şi la noi, dealtfel. Şoferii din Capitală cunosc câteva intersecţii care nu au nicio logică. Una este în faţa Palatului Cotroceni, un fel de "T" în care intră, simultan, maşini din trei direcţii. Piaţa Victoriei este alta, un mozaic de parcări, reclame stradale şi benzi de circulaţie.

La fel se şi circulă. Nu am carnet, nu am maşină, dar atât înţeleg şi eu din traficul la care privesc zilnic: mulţi şoferi nu pot ţine linia dreaptă. Umblă cu o roată pe banda vecină, semnalizează dreapta şi o iau la stânga, opresc oblic în intersecţie.

Dacă stai să te gândeşti, abaterea de la linia dreaptă e un fenomen generalizat. Clădiri noi sunt aşezate câş faţă de linia străzii. Fire care atârnă de stâlpi. Borduri aliniate la înălţimi diferite. Copaci aplecaţi peste trotuare.

Chiar şi traiectoriile oamenilor prezintă abateri de la regula liniei drepte. Urmăriţi o coadă oarecare: la bancă sau la magazin. Cum se adună mai mult de trei oameni ai deja un front mişcător, cu fiecare element poziţionat într-o diagonală precară.

Există la noi o adevărată alergie faţă de simetrie şi de calea dreaptă. Îmi amintesc cum intrarea, în şcoala generală, se făcea prin lateral, nu pe poarta principală. Am regăsit, în lumea adultă, aceeaşi deviaţie sistematică. Multe instituţii au câte o intrare, o scară sau un ghişeu funcţional doar în lateral ori prin spate. Intrarea principală este fie blocată, fie folosită doar pentru "protocol".

Şi în lumea ideilor politice regăsim aceeaşi dezordine. Partide ale Dreptei care votează subvenţii. Partide ale Stângii care se extaziază în faţa cotei unice. Un Centru nere-vendicat de nimeni.

Lumea occidentală a avut un adevărat cult al alinierii. Originile sale probabil sunt foarte vechi. Preistoria Europei ne-a lăsat şiruri de pietre, unele lungi de kilometri întregi, aliniate perfect. Romanii au cultivat simetria şi liniile drepte. Renaşterea, la fel, de pildă prin stilul palladian.

Iluminismul a fost, probabil, momentul în care linia dreaptă a devenit o parte inseparabilă a culturii europene. Grădinile epocii Luminilor sunt organizate de o estetică a liniei drepte. Un exemplu este aranjamentul numit Ha-ha!, un fel de şanţ ce separă grădina de restul peisajului. Rostul său este de a forma o barieră care însă nu împiedică, precum un gard, privirea îndreptată spre orizont. Numele vine de la strigătul de surpriză al celui care, ajuns în preajma sa, îşi dă seama de ingeniozitatea în materie de optică a peisagistului.

De unde această adevărată obsesie a liniei drepte? În parte, aceasta probabil vine din arta balisticii. Urbanismul occidental a fost tributar regulilor impuse de utilizarea tunului. Chiar şi în secolul al XIX-lea, bulevardele pariziene proiectate de baronul Haussmann sunt trasate pentru a permite intervenţia trupelor de infanterie şi a pieselor de artilerie.

Pe de altă parte, reţeaua de linii a fost unul din secretele dominaţiei Occidentului asupra mărilor şi ţinuturilor îndepărtate. Calculul longitudinii şi stabilirea meridianului de referinţă la Greenwich au fost momente cruciale ale acestei evoluţii.

Vedem acum că ne-dreptatea nu este doar un defect al funcţionării Justiţiei din această ţară. Spiritul de strâmbătate este prezent peste tot în jurul nostru. În lucruri şi în atitudinile oamenilor. Şi în felul în care ne poziţionăm în Istorie. Poporul are şi câteva ziceri memorabile care descriu acest fenomen: "A nimerit ca Ieremia cu oiştea-n gard" sau "Na-ţi-o strâmbă, că ţi-am dres-o!".

Mersul cu oiştea-n gard este un defect din naştere al statului nostru modern. În secolul al XIX-lea, re--ţeaua de forturi dimprejurul Capitalei a fost cel mai mare mai mare proiect public de investiţii. Proiectul nu a fost completat niciodată, după ce a înghiţit sume imense de bani. N-a oprit armatele germane în Primul Război Mondial, după care a fost dat uitării. Unele forturi au devenit puşcării, altele depozite de şampanie, iar prin altele cresc şi acum bălăriile.

Poate că originea celor care au administrat statul nostru explică ceva din incapacitatea lor de a ţine drumul drept. În Occident, adminis-tratorii civili trebuiau să fie familiari cu arta fortificaţiilor, a canalelor navigabile, a balisticii ori cu exigenţele ştiinţei navale. Asta când nu erau ei înşişi proveniţi din medii militare. Pentru ei linia dreaptă era a doua natură. La noi, cariera a fost bazată aproape exclusiv pe relaţiile de familie sau de partid. Asta dacă stăm strâmb şi judecăm drept.