Kim Boom Boom

"Republica Democratică a Poporului din Coreea ar trebui felicitată!" Aşa susţine liderul regimului de la Pyongyang. Singurul, de altfel! Motivul: explozia controlată a unei încărcături nucleare "home made".

Restul lumii pare dominată de cu totul alte reacţii şi preocupări, decît cele festive. Consternare, dar nu datorită surprizei. Testul nuclear coreean putea să nu aibă loc doar din perspectiva celorlalţi. Din cea a regimului dinastiei Kim, era inevitabil. Logica este pe cît de simplă, pe atît de evidentă.

Încă de pe vremea cînd tatăl actualului lider nord-coreean îşi împărţea generos şi convingător idealurile politice cu mai tînărul său coleg de pe meleagurile Dîmboviţene, adică încă de pe la începutul anilor "70 ai secolului trecut, ideea că, într-o bună zi, şandramaua s-ar putea dărîma, iar vîntul schimbării ar putea spulbera regimuri atît de "democratice" şi "populare" cum erau cele din România lui Ceauşescu şi Coreea lui Kim Ir Sen, dădeau coşmaruri şi fiori reci pe spinare celor doi "Mari conducători". Scrutînd adînc "experienţa construirii cu succes a socialismului în lume", cei doi au constatat că două ingrediente sunt absolut necesare succesului: eradicarea oricărei forme de rezistenţă a populaţiei faţă de conducătorii săi iubiţi şi deţinerea armei nucleare. Reţeta pentru prima parte a condiţiei era de mult testată: aducerea populaţiei într-un stadiu de precaritate a vieţii zilnice care să nu-i mai lase nici energia, nici timpul pentru "activităţi subversive", care să o facă total dependentă, chiar în termeni de supravieţuire, de "bunăvoinţa" autorităţii discreţionare a "Liderului providenţial", pe fondul unui atotcuprinzător program de idiotizare ideologică susţinut de mijloacele de propagandă. Ce mai scăpa prin ochiurile primei site, unul-doi disidenţi, devenea pradă uşoară pentru atotauzitoarele şi atotdiscreţionarele servicii de securitate ale regimului. România şi Republica Democrată a Poporului din Coreea au aplicat reţeta, sub "înţeleapta" conducere a celor doi tovarăşi, întocmai. Cu deosebirea că lenea dîmboviţeană, chiar şi cînd e vorba de dictatură, nu se poate compara cu hărnicia şi dăruirea totală specifice ethosului asiatic. Cu partea a doua a condiţiei era mai greu. Dar, nu imposibil. Coreea a obţinut ba de la URSS, ba de la China, ba de la Pakistan, ba de pe unde a mai putut şi a avut prieteni de nădejde, fundamentele informaţionale şi tehnologice necesare declanşării unui program nuclear propriu. Artizanal, dar nuclear! Profitînd din plin de "dezordinea mondială" instaurată imediat după căderea comunismului în răsăritul Europei, regimul Kim a obţinut probabil mai repede şi mai uşor ultimele componente necesare finalizării intenţiilor sale de "auto-apărare". Concomitent, pentru a cîştiga timp, a menţinut în viaţă un lung şir de negocieri, ba chiar a semnat înţelegeri cu Statele Unite, care s-au obligat să preia o bună parte din sarcina energetică şi din cerinţele urgente de consum ale populaţiei, pe seama cheltuielilor proprii, în schimbul promisiunii că programul nuclear nu va fi finalizat. La rîndul ei, China s-a jucat de-a "turorele îngăduitor" cu tînărul moştenitor al dinastiei Kim, avînd pe de o parte interes ca regimul să nu se prăbuşească după modelul ţărilor comuniste din Est, iar pe de altă parte să devină "partenerul necesar" al jocului cu celelalte mari puteri interesate, în cel mai înalt grad, de traiectul proiectului nuclear coreean - Japonia, Statele Unite, Rusia. Pentru aceasta a şi inventat aşa numitul mecanism de negociere în şase, aflat şi astăzi în viaţă, dar despre care nimeni nu mai ştie dacă serveşte la altceva decît pentru a duce de nas diplomaţii occidentali care cred nestrămutat în "puterea negocierii", mai ales cînd e vorba de regimuri ca şi cele din Coreea de Nord.

Acum, după ce dispozitivul chiar a făcut Boom, regimul Kim a cîştigat certitudinile după care tînjea, iar restul lumii a rămas cu întrebările şi nedumeririle. Ce să faci cu un asemenea "partener"? Ce se mai poate negocia şi ce nu? Cînd şi cum ar trebui să intervină ONU? Ce fel de măsuri sunt eficiente cînd este vorba despre acest regim? Care va fi urmarea în planul comportamentului altor actori internaţionali în privinţa proliferării nucleare? Este acesta sfîrşitul de facto al regimului de restricţii pe care cele mai multe ţări l-au acceptat de dragul Tratatului de Neproliferare?

Cu două zile înainte de experimentul nuclear coreean, Preşedintele în exerciţiu al Consiliului de Securitate al ONU, japonezul Kenzo Oshima, a citit solem o scrisoare care exprima îngrijorarea tuturor membrilor Consiliului faţă de intenţia coreenilor de a exploda prima lor încărcătură nucleară! Cu doar o zi înainte de fatidicul deznodămînt, premierii Chinei şi Japoniei declarau solemn că nu vor tolera o Coree de Nord nucleară. Rezultatul s-a văzut! Kim Boom Boom nu s-a lăsat nici cît negru sub unghie impresionat. Zilele acestea, Consiliul de Securitate este din nou în febra căutărilor. Caută termenii unei rezoluţii care să "facă ceva", nu doar să spună ceva! Între timp, Secretarul General al ONU, Kofi Annan, încă în funcţiune, s-a arătat şi el profund îngrijorat, neuitînd să spună toate propoziţiile şi frazele "corecte din punct de vedere politic": este o gravă ameninţare pentru pacea şi securitatea lumii, este o violare a acordurilor de neproliferare, este o încălcare a obligaţiilor asumate de Coreea în organizaţiile internaţionale. Amin!

Sinuciderea politică, este de multă vreme intrată în arsenalul mijloacelor prin care tot felul de minţi bolnave au crezut că pot "schimba lumea". Regimul Kim ne propune varianta "sinuciderii atomice"! Mor eu, dar nici vouă n-o să vă fie bine! este logo-ul noii forme de terorism sinucigaş, promovat şi susţinut "de partid şi de stat" în numele "Conducătorului Iubit".

Între timp, Kim a primit calde felicitări şi întărite asigurări de susţinere de la Preşedintele Iranului. La ONU, discuţiile continuă!